Relaţia de cuplu, un subiect atât de vast şi atât de delicat, vechi şi nou în acelaşi timp. Şi asta pentru că suntem diferiţi, venim cu poveşti diferite, fiecare cu bagajul său sentimental, cu rănile sale cicatrizate, vindecate sau pe care le credem vindecate, cu propriile sale experienţe şi aşteptări şi în plus... suntem în continuă schimbare. Cei mai mulţi dintre noi ştim că o relaţie cere implicare, nu e un drum presărat numai cu petale de trandafiri, e un drum pe parcursul căruia ne apropiem şi ne îndepărtăm, un drum cu bucurii şi cu obstacole. O relaţie se construieşte în timp, cu răbdare şi efort din partea ambilor parteneri. În perioada de îndrăgostire, luna de miere, totul pare roz şi luminos, simţim că plutim, suntem prea puţin interesaţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Credem că nimeni şi nimic nu ne poate separa, că suntem o singură fiinţă, apoi ceva se întâmplă, brusc sau treptat şi graniţele eului reapar. Iubirea nu stăpâneşte si nu vrea să fie stăpânită, fiindcă iubirii îi e de ajuns iubirea Parcă el nu mai e ca înainte, atent şi tandru. Acum e mai distant, ridică vocea sau controlează dacă am şters praful de pe rama tablourilor. Ne deranjează că îşi lasă lucrurile împrăştiate, că petrece prea mult timp cu prietenii la o bere sau priveşte absent la televizor. Pe el îl pot deranja, de exemplu, cheltuielile exagerate, obsesia pentu curăţenie, faptul că îl criticăm sau că incercam să-l controlăm. Atunci începem să ne punem întrebări: nu cumva ne-am înşelat şi nu este el alesul, ce fac mai departe, am greşit oare cu ceva? Şi cum se spune, de la iubire la ură, nu e decât un pas. Poate fi şi o perioadă în care primim unele semnale de alarmă date de intuiţie dar pe care nu le luăm în seamă, credem că sunt lucruri normale, poate e doar o părere, sau poate că vom reuşi să-l schimbăm noi cumva, în timp, cu iubirea noastră. Dar, paradoxal, din acest punct poate începe şi construirea adevăratei relaţii, după ce renunţăm la idealizare, revenim cu piciorele pe pământ şi lăsăm măştile pe care ni le-am pus, să cadă. Nu există cuplu fără dificultăţi, fără încercări. Apariţia unui copil, gelozia, infidelitatea, adolescenţa copilului, problemele financiare, dependenţa emoţională sau alte dependenţe, agresivitatea fizică sau verbală, violenţa psihică, sunt foarte multe situaţii care pot să apară şi să destabilizeze cuplul. Conflicte, discuţii, reproşuri, certuri interminabile, tăceri apăsătoare, speranţe năruite duc la apariţia crizei conjugale. A o evita, ignora, minimaliza, nu constituie o soluţie. În schimb, abordată într- un mod sănătos, poate consolida relaţia. Unele probleme pot fi rezolvate (mai uşor sau în timp), dar altele nu, aşa că relaţia ori se rupe, ori se transformă într-una toxică sau într-o singurătate în doi. Aceste cazuri nu sunt puţine, deşi în aparenţă totul pare în regulă. Uneori, copiii sunt cei care sesizează : mamă, de ce mai stai cu el (tata)?. Chiar, de ce? Tot speră că se va schimba, că are un copil sau mai mulţi (am văzut părerea lor), din teama de schimbare, de singurătate, nesiguranţă financiară, de ce va zice lumea, mama stă, îndură (ironii, jigniri, lovituri, umiliri, infidelitate, mirosul de alcool, indiferenţă...), întrebându-se cu ce a greşit, mai trece cu vederea, că femeia e făcută să sufere, dar în acelaşi timp, simte că se ofileşte, are multe de dăruit, dar cui? Uneori din nevoia de afecţiune, de apreciere, de a se simţi iubită, caută în altă parte....e aceasta o solutie de a ieşi din impas? Nu e o soluţie, din contră. În primul rând, pierde ceva foarte preţios, stima de sine, apoi poate fi sentimentul de vinovăţie care îi macină sufletul sau alte consecinţe profunde pe care nici nu le bănuim si care se pot răsfrange asupra copiilor. Bărbatul înşeală din alte motive: aşa se simte mai bărbat, din curiozitate, e vorba de fapt de un sentiment de inferioritate şi stimă de sine redusă. Nu prea se gândeşte la consecinţe, sau poate nu îi pasă. Societatea pare să încurajeze atitudinea de cuceritor a bărbatului, în schimb femeia e arătată cu degetul. De obicei, din teama de schimbare, de necunoscut, ne complacem într-o situaţie dureroasă, dar care ne este cunoscută, în loc să explorăm necunoscutul, care ne-ar putea oferi mult mai multe posibilităţi şi satisfacţii. Suntem asemenea acelor copii care ţin strâns o bilă în mâna stângă şi nu-i dau drumul decât după ce se asigură că primesc ceva în schimb în mâna dreaptă: ne-am dori o viaţă nouă, dar fără să o pierdem cu totul pe cea veche. Nu vrem să ne confruntăm cu momentul trecerii, nu vrem să rămânem cu mâna goală, cum bine spune Christian Bobin. Uneori, după ce am încercat tot ce a fost omeneşte posibil pentru a menţine relaţia (comunicare de la suflet la suflet, consiliere psihologică), dar nu a mers, în plus ne-a afectat sănătatea fizic şi psihic până la pierderea respectului de sine, ne găsim într-un final curajul necesar pentru a face o schimbare. Şi vedem, nu după mult timp, că tot ce s-a întâmplat a fost spre binele nostru, şi ne întrebăm: oare de ce am stat atât şi pentru ce (cine) am suferit? Să ne amintim că o relaţie de cuplu presupune asumarea unor responsabilităţi din partea ambilor parteneri; ei se sprijină unul pe celalalt pentru a creşte şi a evolua împreună. Interacţiunile umane reprezintă oportunitaţi de a învaţa, cu atât mai mult intr-o relaţie. Iubirea nu e suferinţă. Iubirea nu stăpâneşte si nu vrea să fie stăpânită, fiindcă iubirii îi e de ajuns iubirea.
Posted on: Mon, 28 Oct 2013 13:20:43 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015