Rene Descartes MEDITAŢIA A TREIA Despre Dumnezeu; că există. "Imi voi închide acum ochii, îmi voi astupa urechile, îmi voi suprima toate simţurile, chiar voi şterge din gîndireamea toate imaginile lucrurilor corporale, sau cel puţin, pentru că şi aceasta se poate face cu greu, le voi consideraca fiind zadarnice şi false; şi stînd astfel de vorbă singur cu mine însumi, şi scrutînd-mi interiorul, mă voi strădui să mi-1 fac puţin cîte puţin mai cunoscut mie însumi. Eu sînt un lucru care gîndeşte, cu alte cuvinte care se îndoieşte, care afirmă, care neagă, care cunoaşte puţine lucruri, care ignoră multe, care iubeşte, care urăşte, carevrea, care nu vrea, care îşi imaginează, şi care simte. Căci, aşa cum am observat ceva mai înainte, chiar dacălucrurile pe care le simt şi pe care mi le imaginez poate că nu sînt absolut nimic în afara mea şi în ele însele, cutoate acestea sînt sigur că aceste moduri de a gîndi, pe care le numesc sentimente şi imaginaţii, numai în măsuraîn care ele sînt moduri de a gîndi, se află în mine şi pot fi întîlnite la mine, cu toată siguranţa. Şi în acest puţin pecare tocmai l-am spus, cred că am relatat tot ceea ce ştiu cu adevărat, sau cel puţin tot ceea ce pînă aici amobservat eu că ştiu.Acum voi cerceta cu un plus de exactitate dacă nu cumva voi găsi în mine chiar deloc şi alte cunoştinţe de carenu mi-amdat încă seama. Sînt sigur că sînt ceva care gîndeşte; dar nu cumva ştiu şi ce ar fi necesar pentru a mă dovedisigur de anumite lucruri. în această primă cunoştinţă, nu există nimic decît o percepţie clară şi distinctă a faptului pe care îl cunosc; ceea ce într-adevăr nu va fi suficient pentru a mă asigura că ea este adevărată, dacă se va puteavreodată să se întîmple ca un lucru pe care îl voi concepe tot astfel în mod clar şi distinct se va dovedi apoi fals.Şi, în consecinţă, mi se pare că pot deja stabili ca regulă generală, că toate lucrurile, pe care le concepem extremde clar şi deosebit de distinct, sînt toate adevărate.Cu toate acestea, am acceptat şi am admis ceva mai înainte mai multe lucruri ca fiind foarte sigure şi foarte evi-dente, pe care le-am recunoscut mai apoi ca fiind totuşi îndoielnice şi nesigure. Care erau aşadar acele lucruri?Erau: pămîntul, cerul, astrele, şi toate celelalte lucruri pe care le iau în seamă prin intermediul simţurilor mele.Deci, ce anume sesizez la ele în mod clar şi distinct? Cu siguranţă nimic altceva decît că ideile sau gîndurile privitoare la acele lucruri se înfăţişează spiritului meu. Şi chiar şi în prezent nu neg că aceste idei există în mine.Dar mai există aici un alt lucru pe care îl afirmam, şi pe care din cauza obiceiului ce-1 aveam de a-1 crede, eramconvins că îl apreciez cu mare claritate, cu toate că în realitate nu-1 intuiam deloc, şi anume că ar fi existat înafara mea anumite lucruri, de la care proveneau aceste idei, şi cărora ele le-ar fi fost cu totul asemănătoare. Or,tocmai în aceasta mă înşelam eu; sau, dacă totuşi se întîmpla să judec în conformitate cu realitatea, nu se întîmpla să am nici o cunoştinţă, care să fie cauza adevărului judecăţii mele.Dar atunci cînd am luat în considerare vreun lucru extrem de simplu şi extrem de accesibil, privitor la aritmeticăşi geometrie, de exemplu, că adunaţi doi şi cu trei dau numărul cinci, şi alte lucruri asemănătoare, nu le voi fi înţeles cel puţin suficient de clar încît să fiu sigur că ele erauadevărate? Desigur, dacă am judecat mai apoi că te poţi îndoi de aceste lucruri, aceasta nu s-a întîmplat deloc dinalt motiv, decît pentru că îmi trecea prin minte că poate vreun Dumnezeu a putut să-mi dea o atare natură, încît sămă îndoiesc chiar în privinţa lucrurilor care îmi par cele mai evidente. Dar de toate dăţile cînd această opiniezămislită ceva mai înainte, cu privire la puterea suverană a lui Dumnezeu, se iveşte în gîndirea mea, sîn tconstrîns să recunosc că lui îi este uşor, dacă el vrea, să facă în aşa fel încît să mă înşel, chiar şi în privinţa lucrurilor pe care cred că le cunosc cu o foarte mare evidenţă. Şi dimpotrivă, de toate dăţile în care mă întorc spre lucrurile pe care cred că le înţeleg cu o extremă claritate, sînt atît de convins de ele, încît mă las eu însumifurat de aceste cuvinte: înşele-mă oricine e în stare să o facă, însă atîta timp cît eu gîndesc că sînt ceva, el nu va putea nicidecum să facă să nu fiu nimic, sau fiind adevărat că acum eu sînt - nu va putea face ca într-o zi cîndvasă fie adevărat că nu am fost niciodată, sau ca doi şi cu trei să facă ori mai mult ori mai puţin de cinci, sau alteleasemănătoare, despre care văd cu claritate că nu pot fi într-alt fel decîf cum le concep eu. Şi desigur, pentru că nu am nici un argument să cred că ar exista vreun Dumnezeu care să fie înşelător, şi chiar pentru că încă nu le-am luat în considerare pe acelea care dovedesc că există un Dumnezeu, motivul îndoielii, care depinde doar deaceastă opinie, este destul de neînsemnat, şi ca să spunem aşa: metafizic. Dar pentru a putea să-1 îndepărtez complet, îndată ce mi se va prezenta ocazia, va trebui să examinez dacă există un Dumnezeu; şi dacă voi descoperi că există vreunul, trebuie să examinez şi dacă el poate fi înşelător; căci fără cunoaşterea acestor două adevăruri, nu văd că aş putea fi vreodată sigur de vreun lucru. Şi pentru ca să pot avea ocazia de a examina acestea fără a întrerupe ordinea meditaţiei pe care mi-am propus-o, şi care este aceea de a trece în mod treptat de la noţiunile pe care le voi descoperi primele înspiritul meu, la acelea pe care le voi putea găsi tot acolo ulterior, trebuie să împart aici toate gîndurile mele înanumite genuri, şi să bag de seamă în care dintre aceste genuri există în special adevărul sau eroarea.Printre gîndurile mele, unele sînt ca nişte imagini ale lucrurilor, şi doar lor le este potrivit în mod deplin numelede idee: precum atunci cînd îmi reprezint un om, sau o himeră, sau cerul, sau un înger, sau pe însuşi Dumnezeu.Altele, dincolo de acestea, au alte cîteva forme: precum cînd vreau, că îmi este teamă, că afirm sau că neg, eu presupun într-adevăr atunci un anumit lucru drept subiect al acţiunii spiritului meu, dar şi adaug vreun alt lucru prin această acţiune a ideii pe care o am despre lucrul respectiv; iar din acest gen de gînduri, unele sînt voinţe sauafecte, iar celelalte judecăţi.Acum, în ceea ce priveşte ideile, dacă le luăm în considerare doar în ele însele, şi dacă nu le raportăm deloc lanici un alt lucru, ele nu pot fi - propriu-zis - false; căci fie că îmi imaginez o capră sau o himeră, nu este mai puţin adevărat că îmi imaginez atît una cît şi cealaltă. Nu trebuie să ne fie teamă nici că s-ar putea să existe falsitate în afecte sau în voliţii; căci deşi pot dori lucrurirele, sau chiar care să nu fi fost niciodată, totuşi pentru aceasta nu este mai puţin adevărat faptul că le doresc.Astfel că nu mai rămîn decît doar judecăţile, faţă de care trebuie să fiu foarte atent să nu mă înşel niciodată.Aşadar, principala greşeală şi cea mai comună ce poate exista în acest caz, consistă în aceea că eu judec că ideilecare sînt în mine sînt asemănătoare, sau conforme cu lucrurile care sînt în afara mea; căci cu siguranţă, dacă voi lua în considerare ideile numai drept anumite moduri sau feluri ale gîndirii mele, fărăsă vreau să le raportez la vreun anumit lucru exterior, cu greu îmi vor putea da ele ocazia de a mă înşela.însă, dintre aceste idei, unele îmi par a se fi născut o dată cu mine, altele fiind străine şi venite dinafară, iar altelefiind făcute şi inventate de mine însumi. Căci, faptul că am facultatea de a înţelege ce este ceea ce în general senumeşte un lucru sau un adevăr, sau o gîndire, mi se pare că nu am deloc această capacitate din altă parte decîtde la natura mea proprie; dar dacă aud acum vreun zgomot oarecare, dacă văd soarele, dacă simt căldura, pînâ laora aceasta am crezut că aceste impresii provin de la unele lucruri care există în afara mea; şi, în sfirşit, mi se pare că sirenele, hipogrifii şi toate celelalte himere asemănătoare sînt ficţiuni şi invenţii ale spiritului meu. Dar poate că mă pot convinge şi de faptul că toate aceste idei sînt de genul acelora pe care le numesc străine, şi carevin dinafară, sau că ele sînt toate născute împreună cu mine, sau că au fost toate făcute de mine; căci încă nu amgăsit deloc în mod clar originea lor adevărată. Iar ceea ce am eu în principal de făcut în această împrejurare, estede a lua în considerare, privitor la cele care mi se pare că vin de la unele obiecte ce sînt în afara mea, care sîntargumentele care mă obligă să le cred asemănătoare cu aceste obiecte.Primul dintre aceste argumente este că mi se pare că aşa mă învaţă natura; iar al doilea, că experimentez în mineînsumi că aceste idei nu depind deloc de voinţa mea; căci adesea ele mi se înfăţişează fără voia mea, precumchiar acum, fie că vreau, fie că nu vreau, simt căldura, şi din această cauză eu mă conving că acest sentiment sauaceastă idee de căldură este produsă în mine de un lucru diferit de mine, şi anume de căldura focului lîngă care tocmai sînt. Şi nu văd nimic care să-mi pară mai raţional, decît să cred că acest lucru străin trimite şi imprimă în mine asemănarea lui, mai degrabă decît oricare alt lucru.Acum trebuie să văd dacă aceste argumente sînt destul de puternice şi de convingătoare. Cînd spun că mi se parecă aşa mă învaţă natura, înţeleg prin acest cuvînt de natură doar o anumită înclinare care mă împinge să credacest lucru, şi nu o lumină naturală care să mă facă să cunosc că acesta este adevărul, însă aceste două lucruridiferă mult între ele; căci eu nu pot să pun nimic la îndoială din ceea ce lumina naturală mă face să văd că esteadevărat, aşa cum m-a făcut ea mai adineaori să văd că, din faptul că mă îndoiam, am putut trage concluzia căeram. Şi nu am în mine nici o altă facultate, sau capacitate, pentru a deosebi adevărul de fals, care să-mi poatăarăta că ceea ce această lumină îmi indică drept adevărat nu este, şi în care să mă pot încrede tot atît de mult cît şiîn ea. Dar, în ceea ce priveşte înclinaţiile care mi se pare că îmi sînt şi ele specifice, am băgat de seamă adesea,atunci cînd s-a pus problema să fac alegere între virtuţi şi vicii, că nu m-au dirijat mai puţin spre rău decît spre bine, tocmai de aceea nu am motiv să le dau ascultare nici în ceea ce priveşte adevărul şi falsul.Iar cît despre celălalt argument, şi anume că aceste idei, întrucît nu depind de voinţa ea, trebuie să vină dintr-altă parte, nu-1 găsesc cu nimic mai convingător. Căci, tot aşa precum aceste înclinaţii, despre care am vorbit chiar adineaori, se află în mine, cu toate că nu sînt întotdeauna în acord cu voinţa mea, poate că tot astfel există înmine vreo facultate sau capacitate aptă de a produce aceste idei fără ajutorul niciunor lucruri exterioare, cu toatecă nu-mi este cunoscută încă; aşa cum de fapt mi s-a părut întotdeauna pînă acum, că, atunci cînd dorm, ele seformează astfel în mine, fără ajutorul obiectelor pe care le reprezintă. Şi, în sfirşit, chiar dacă voi rămîne de acord că ele sînt cauzate de aceste obiecte, nu este o concluzienecesară că trebuie să le fie lor asemănătoare. Dimpotrivă, în multe exemple, am observat adesea, că există omare diferenţă între obiect şi ideea lui. Aşa cum, de exemplu, găsesc în mintea mea două idei ale soareluicomplet diferite: una îşi trage originea de la simţuri, şi trebuie să fie plasată în interiorul genului acelora desprecare am spus ceva mai înainte că vin dinafară, idee prin intermediul căreia el îmi apare ca fiind extrem de mic;cealaltă este luată dintre argumentele astronomiei, adică din anumite noţiuni care s-au născut împreună cu mine,sau în sfirşit este concepută de mine într-unui dintre felurile în care poate ea fi, datorită căreia el îmi pare de maimulte ori mai mare decît pămîntul. Desigur, aceste două idei, pe care le concep despre soare, nu pot fi amîndouăadecvate aceluiaşi soare; şi raţiunea mă face să cred că aceea, care vine direct de la aparenţa lui, este aceea care îieste şi cea mai puţin asemănătoare.Toate acestea mă ajută îndeajuns să cunosc că pînă la ora aceasta nu printr-un raţionament sigur şi premeditat, cidoar în baza unui impuls orb şi temerar - am crezut că există lucruri în afara mea, şi distincte de fiinţa mea, care, prin intermediul organelor de simţ, sau prin oricare alt mijloc ce s-ar putea să existe, îşi trimit în mine ideile sauimaginile lor, şi îşi imprimă acolo asemănarea lor.Dar mi se mai înfăţişează şi o altă cale pentru a cerceta dacă, printre lucrurile ale căror idei le am în mine, sînt şiunele care există în afara mea. Şi anume, dacă aceste idei sînt luate în considerare doar întrucît reprezintăanumite moduri de a gîndi, atunci nu voi distinge între ele nici o diferenţă sau inegalitate, şi toate par a provenidin mine într-un singur fel; dar, luîndu-le în considerare ca imagini, d tă un lucru, şi altele altul, este evident că ele sînt extrem de diferite unele de altele. Căci, în fapt, acele care îmireprezintă substanţe sînt fără îndoială ceva în plus, şi conţin în sine (pentru a mă exprima astfel) mai multărealitate obiectivă, adică participă prin reprezentare la un grad mai înalt de fiinţare sau de perfecţiune, decîtacelea care reprezintă doar moduri sau accidente. Mai mult, cea prin care concep un Dumnezeu suveran, etern,infinit, imuabil, atotcunoscător, atotputernic, şi Creator universal al tuturor lucrurilor care sînt în afara lui; aceaidee, zic eu, are cu siguranţă în sine mai multă realitate obiectivă, decît cele prin care îmi sînt reprezentate ubstanţele finite.Acum, datorită luminii naturale este un lucru evident, că trebuie să ai cel puţin tot atîta realitate în cauza eficientăşi totală cît şi în efectul ei: căci de unde îşi poate trage efectul realitatea lui, dacă nu din cauza pe care o are? Şicum ar putea această cauză să i-o transmită, dacă nu ar avea-o în ea însăşi?Iar de aici rezultă nu numai că neantul nu poate produce nici un lucru, dar şi că ceea ce este mai perfect, adicăceea ce conţine în sine mai multă realitate, nu poate fi o urmare şi o dependenţă a ceva mai puţin perfect. Şi acestadevăr nu este clar şi evident doar în cazul efectelor pe care le are această realitate pe care filozofii o numescactuală sau formală, ci şi în cazul ideilor în care este luată în considerare doar realitatea pe care ei o numescobiectivă: de exemplu, piatra care încă nu a existat deloc, nu numai că nu poate acum să înceapă să existe, dacăea nu este produsă de un lucru care posedă în sine în mod formal, sau eminamente, tot ceea ce intră încompoziţia pietrei, adică ceva care să conţină în sine aceleaşi lucruri sau altele mai excelente decît cele care sîntîn piatră, iar căldura nu poate fi produsă într-un individ care mai înainte a fost lipsit de ea, decît printr-un lucrucare să fie de un ordin, de un grad sau de un gen cel puţin tot atît de perfect ca şi căldura, şi aşa şi cu altele. Dar mai mult, dincolo de toate acestea, ideea decăldură, sau cea de piatră, nu poate exista în mine, dacă ea nu a fost p sine cel puţin atîta realitate, cîtă presupun eu în căldură sau în piatră. Căci, deşi această cauză la care mă refer nutransmite în ideea mea nimic din realitatea ei actuală sau formală, nu trebuie ca din acest motiv să ne imaginămcă această cauză trebuie să fie mai puţin reală; dar trebuie ştiut că orice idee fiind o lucrare a spiritului, natura eieste astfel încît ea nu pretinde de la sine nici o altă realitate formală, alta decît cea pe care ea o primeşte şi oîmprumută de la gîndire sau de la spirit, căruia ea îi este doar un mod, adică o manieră sau un fel de a gîndi. însă, pentru ca o idee să conţină o anumită realitate obiectivă mai degrabă decît alta, ea trebuie fără îndoială să aibăaceasta de la vreo cauză, în care se găseşte cel puţin atîta realitate formală cîtă realitate obiectivă conţine aceastăidee. Căci dacă presupunem că se află ceva în idee, care nu se găseşte în cauza ei, atunci trebuie că ea deţine acelceva de la neant; dar, oricît de imperfect ar fi acest mod de a fi, prin care un lucru este - în mod obiectiv sau prinreprezentare - prezent în intelect prin ideea lui, cu siguranţă că nu se poate totuşi spune că acest fel şi manieraaceasta nu sînt nimic, nici că în consecinţă această idee îşi trage originea din neant. De asemenea nu trebuie sămă îndoiesc că nu ar fi necesar ca realitatea să existe, în mod formal, în cauzele ideilor mele, cu toate cărealitatea pe care o iau în considerare ca existînd în aceste idei ar avea doar un caracter obiectiv, nici să gîndesccă este suficient ca această realitate să se găsească în mod obiectiv în cauzele lor; căci, întocmai cum aceastămanieră de a fi în mod obiectiv aparţine ideilor, datorită naturii lor proprii, tot astfel şi maniera sau felul de a fi în mod formal aparţine cauzelor acestor idei (cel puţin primelor şi principalelor) datorită naturii lor proprii. Şichiar dacă se poate întîmpla ca o idee să dea naştere unei alte idei, totuşi aceasta nu poate fi pînă la infinit, citrebuie la sfirşit să ajungem la o idee primă, a cărei cauză să fie ca un tipar sau un original, în care toată realitateasau perfecţiunea să fie conţinută în mod formal şi în fapt, realitate care se află în respectivele idei doar în modobiectiv sau prin reprezentare. Astfel încît lumina naturală mă face să cunosc în mod evident, că ideile sînt înmine ca nişte tablouri, sau nişte imagini, care pot cu uşurinţă, ce-i drept, să decadă de la nivelul perfecţiuniilucrurilor din care au fost ele extrase, dar care nu pot niciodată să conţină ceva mai mare sau mai perfect.Şi cu cît examinez toate aceste lucruri mai pe larg şi mai cu grijă, cu atît mai clar şi mai distinct cunosc că elesînt adevărate. Dar, în sfirşit, ce concluzie voi trage din toate acestea? Este bine de ştiut că, dacă realitateaobiectivă a vreuneia dintre ideile mele este astfel, încît cunosc cu claritate că ea nu este deloc în mine, nici înmod formal, nici eminamente, şi că în consecinţă nu pot eu însumi să-i fiu cauza, rezultă de aici în mod necesar că nu sînt singur în lume, ci că mai este încă şi vreun alt lucru care există, şi care este cauza acestei idei; pe cînddacă, încă nu se găseşte deloc în mine o atare idee, nu voi avea nici un argument care să mă poată convinge şiface să fiu sigur de existenţa nici a unui alt lucru decît de a mea însămi; pentru că le-am cercetat pe toate cu grijă,şi nu am putut găsi nici un alt argument pînă în prezent.însă printre aceste idei, în afara celei care mă reprezintă pe mine însumi, în legătură cu care nu pot avea aici nicio dificultate, există şi alta care îmi reprezintă un Dumnezeu, altele lucruri corporale şi inanimate, altele "p"eri.altele animale, şi altele în sfirşit care îmi reprezintă oameni ce-mi seamănă mie. Dar în ceea ce priveşte ideile care îmi reprezintăalţi oameni, sau nişte animale, sau îngeri, înţeleg cu uşurinţă că ele pot fi formate dintr-un amestec şi dincompunerea altor idei pe care le am despre lucrurile corporale şi despre Dumnezeu, chiar dacă în afara mea nu ar exista deloc alţi oameni pe lume, nici alte animale, şi nici un înger. Iar în privinţa ideilor despre lucrurilecorporale, nu recunosc nimic la ele care să fie atît de mare şi atît de excelent încît să-mi pară că nu poate provenide la mine însumi, căci, dacă le voi scruta mai îndeaproape, şi dacă le voi examina în acelaşi fel în care amexaminat ieri ideea de ceară, voi descoperi că nu se află şi în acest caz decît extrem de puţine lucruri pe care leînţeleg cu claritate şi în mod distinct: şi anume, mărimea sau întinderea în lungime, lărgime şi profunzime; formacare este instituită de capetele şi marginile acestei întinderi; poziţia pe care o păstrează între ele corpurile avîndforme diferite; şi mişcarea sau schimbarea acestei poziţii; cărora li se poate adăuga substanţa, durata şi numărul.Cît despre celelalte lucruri, precum lumina, culorile, sunetele, mirosurile, gusturile, căldura, frigul, şi celelaltecalităţi care ţin de pipăit, ele se află în gîndirea mea cu atîta obscuritate şi confuzie, încît nu cunosc nici dacă elesînt adevărate, sau false, şi doar aparente, adică nu ştiu dacă ideile, pe care le concep în baza acestor calităţi, sîntde fapt ideile unor lucruri reale, sau dacă nu cumva ele reprezintă doar nişte fiinţe himerice, care nu pot exista.Căci, deşi am observat ceva mai înainte că falsitatea adevărată şi formală nu poate fi întîlnită decît în judecăţi, se poate totuşi întîlni şi în idei o anumită falsitate materială, şi anume, atunci cînd ele reprezintă ceea ce nu estenimic ca şi cum ar fi ceva. De exemplu, ideile pe care le am de frig şi de căldură sînt atît de puţin clare şi atît de puţin distincte, încît prin intermediul lor nu pot discerne dacă frigul este doar o privaţie a căldurii, sau căldura este o privaţie a frigului, sau dacă şi unaşi cealaltă sînt calităţi reale, sau dacă nu sînt; şi cu atît mai mult cu cît, ideile fiind ca nişte imagini, nu putemavea nici una care să nu ni se pară că reprezintă ceva, dacă este adevărată afirmaţia că frigul nu este altceva decîto privaţie a căldurii, ideea care mi-1 reprezintă ca pe ceva real şi pozitiv - nu va fi numită, în mod deplasat, falsă,şi tot astfel şi cu alte idei asemănătoare; cărora desigur că nu este necesar să le atribui alt autor decît pe mineînsumi. Căci, dacă ele sînt false, adică dacă ele reprezintă lucruri care nu există deloc, lumina naturală îmi vaface cunoscut că ele provin din neant, cu alte cuvinte: că ele nu sînt în mele, şi că ea nu este absolut perfectă. Iar dacă aceste idei sînt totuşi adevărate, deoarece ele fac trimitere la atîtde puţină realitate, încît nici măcar nu pot deosebi cu claritate lucrul reprezentat de nefiinţă, atunci nu văd delocmotivul pentru care nu ar putea să fie produse de mine însumi, şi că nu aş putea să le fiu autorul.Cît despre ideile clare şi distincte pe care le am despre lucrurile corporale, sînt unele pe care se pare că le-am putut extrage chiar din ideea pe care o am despre mine însumi, precum cea pe care o am despre substanţă, despredurată, despre număr, şi despre alte lucruri asemănătoare. Căci, atunci cînd gîndesc că piatra este o substanţă, sauun lucru care are în sine capacitatea de a exista, apoi că eu sînt o substanţă, cu toate că înţeleg prea bine că sîntun lucru care gîndeşte şi nu întins, şi că piatra dimpotrivă este un lucru întins şi care nu gîndeşte deloc, şi căastfel între cele două concepţii există o deosebire notabilă, totuşi ele par a se potrivi prin aceea că amîndouăreprezintă nişte substanţe. La fel, cînd mă gîndesc că sînt în prezent, şi că, în afară de aceasta, îmi amintesc căam existat şi altădată, şi că concep mai multe gînduri diferite cărora le cunosc numărul, atunci dobîndesc pentru mine ideile duratei şi alenumărului, pe care, mai apoi, pot să le transfer la toate celelalte lucruri după cum voi vrea.Cît despre alte calităţi din care sînt alcătuite ideile lucrurilor corporale, şi anume: întinderea, forma, poziţia şischimbarea locului, este adevărat că nu sînt deloc în mod formal în mine, pentru că eu nu sînt decît un lucru caregîndeşte; dar, pentru că ele sînt doar anumite moduri ale substanţei, şi ca nişte veştminte sub care ne apare nouăsubstanţa corporală, şi întrucît sînt şi eu însumi o substanţă, se pare că ele pot fi cuprinse eminamente în mine.în consecinţă, nu rămîne decît singură ideea de Dumnezeu, în care trebuie să cercetăm dacă nu cumva existăvreun lucru care se poate să nu fi venit de la mine însumi. Sub numele de Dumnezeu înţeleg o substanţă infinită,eternă, imuabilă, independentă, atotcunoscătoare, atotputernică, şi prin care eu însumi, şi toate celelate lucruricare sînt (dacă este adevărat că ar exista vreunele) au fost create şi produse. însă aceste avantaje sînt atît de marişi atît de eminente, încît cu cît le iau în considerare mai atent cu atît mai puţin mă conving că ideea pe care o amşi-ar putea avea originea în mine singur. Şi, în consecinţă, trebuie cu necesitate, ca din tot ceea ce am spus maiînainte, să trag concluzia că Dumnezeu există; căci, chiar dacă ideea de substanţă este în mine, nu voi putea,numai din faptul că sînt o substanţă, să am totuşi ideea unei substanţe infinite, eu care sînt o fiinţă finită, dacă eanu a fost pusă în mine de vreo substanţă care să fi fost cu adevărat infinită.Şi nu trebuie să-mi imaginez că nu-mi reprezint infinitul printr-o idee adevărată, ci doar printr-o negaţie a ceeace este finit, tot aşa cum înţeleg repausul şi tenebrele prin negarea mişcării şi a luminii: pentru că, dimpotrivă, eu văd în mod manifest că există mai multă realitate în substanţainfinită decît în substanţa finită, şi prin urmare că într-un anume fel am în mine mai întîi noţiunea de infinit, şinumai după aceea de finit, adică de Dumnezeu mai înainte de a mă avea pe mine însumi. Căci, cum ar fi posibilsă pot cunoaşte că mă îndoiesc şi că doresc, adică să am sentimentul că îmi lipseşte ceva şi că nu sînt absolut perfect, dacă nu aş avea în mine nici o idee despre o fiinţă mai perfectă decît fiinţa mea, şi prin comparaţia cucare să cunosc defectele mele?Şi nu se poate spune că este cu putinţă ca această idee de Dumnezeu să fie din punct de vedere material falsă, şică în consecinţă eu aş putea-o avea de la neant, şi anume că ea poate fi în mine pentru că eu am un defect, cumam afirmat ceva mai înainte despre ideile de căldură şi de frig, şi ale altor lucruri asemănătoare; căci, dimpotrivă, ceastă idee de Dumnezeu fiind extrem de clară şi extrem de distinctă, şi întrucît conţine în sine mai multărealitate obiectivă decît oricare alta; nu există nici-vorbă vreuna care să fie prin ea însăşi mai adevărată, şi nicivreuna să poată fi bănuită mai puţin de eroare şi de falsitate.Ideea, zic eu, ideea acestei fiinţe perfecte în mod suveran şi infinite - este adevărată în întregime; căci chiar dacăeste cu putinţă să se poată imagina că o atare fiinţă nu există deloc, totuşi nu se poate presupune că ideea ei nu-mi reprezintă nimic real, aşa cum am spus mai adineaori despre ideea de frig.Ideea aceasta chiar este şi extrem de clară şi extrem de distinctă, pentru că tot ceea ce spiritul meu concepe înmod clar şi distinct ca fiind real şi adevărat, şi care conţine în sine o anumită perfecţiune, este conţinut şi cuprinsîn întregime în această idee.Şi aceasta nu încetează de a fi adevărat, chiar dacă eu nu înţeleg infinitul, sau chiar dacă există în Dumnezeu oinfinitate de lucruri pe care nu le pot înţelege, şi poate că nici nu mă pot apropia în nici un fel de ele cu gîndirea: căci ţinede natura infinitului, faptul că natura mea, care este finită şi mărginită, nu-1 poate înţelege; şi este suficient ca eusă înţeleg bine aceasta, şi să fiu convins că toate lucrurile pe care le înţeleg în mod clar, şi în care ştiu că există oanumită perfecţiune, şi poate că şi o infinitate de altele pe care nu le cunosc, acele lucruri sînt în Dumnezeu înmod formal sau eminamente, pentru ca ideea pe care o am despre el să fie cea mai adevărată, cea mai clară şi ceamai distinctă dintre toate cîte sînt în mintea mea. Dar poate că este adevărat şi că eu sînt ceva mai mult decît îmiimaginez eu că sînt, şi că toate perfecţiunile pe care le atribui naturii unui Dumnezeu - sînt într-un anume fel înmine în potenţialitate, deşi ele nu s-au produs încă, şi nici nu s-au făcut remarcate deloc prin acţiunile lor. Defapt, eu experimentez deja faptul că cunoaşterea mea sporeşte şi se perfecţionează puţin cîte puţin, şi nu vădnimic ce ar putea să o împiedice să sporească din ce în ce mai mult pînă la infinit; apoi, fiind astfel înmulţită şi perfecţionată, nu văd ca ceva să împiedice ca eu să pot dobîndi cu ajutorul ei toate celelalte perfecţiuni ale naturiidivine; şi, în sfirşit, mi se pare că puterea pe care o am pentru procurarea acestor perfecţiuni dacă ea este cuadevărat în mine, poate fi capabilă să le imprime în mine şi să introducă în mine ideile lor. Totuşi, privindlucrurile acestea mai îndeaproape, voi recunoaşte că aceasta nu se poate întîmpla; căci, mai întîi, chiar dacă a fostadevărat că cunoaşterea mea dobîndeşte în fiece zi noi grade de perfecţiune, şi că există în natura mea multelucruri în potenţialitate, care nu sînt încă în act, totuşi aceste avantaje nu aparţin în nici un fel ideii pe care o amdespre Divinitate şi nu mă apropie de ea, idee în care nimic nu există doar în potenţialitate, ci totul este acolo înact şi în fapt. Ba chiar nu este, oare, un argument infailibil şi foarte sigur al imperfecţiunii cunoaşterii mele faptul că ea sporeşte puţin cîte puţin, şi că se măreşte gradual? Mai mult, chiar dacă cunoaşterea mea va spori din ce în ce mai mult,totuşi nu voi renunţa să cred că ea nu poate fi infinită în actualitate, pentru că nu va ajunge niciodată la unatît de înalt grad de perfecţiune, încît să nu mai fie capabilă să dobîndească o creştere încă şi mai mare. Pe cîndeu îl concep pe Dumnezeu ca fiind actualmente infinit într-un grad atît de înalt, încît el.să nu mai poată adăuganimic suveranei perfecţiuni pe care o are. Şi, în sfirşit, înţeleg extrem de bine că fiinţa obiectivă a unei idei nu poate fi produsă de o fiinţă care există doar în potenţialitate, care nu este pro-priu-zis nimic, ci doar de o fiinţăformală sau actuală.Şi desigur că nu văd nimic în tot ceea ce tocmai am spus, care să nu fie foarte uşor de cunoscut prin luminanaturală de toţi cei care vor să se gîndească la aceasta cu mare grijă; dar cînd relaxez cu ceva atenţia pe care oam, spiritului meu i se întîmpla să se întunece şi, ca orbit de imaginile lucrurilor sensibile, nu-şi mai aminteşte cuuşurinţă motivul pentru care ideea pe care o am despre o fiinţă mai perfectă decît fiinţa mea, trebuie cu necesitatesă fi fost produsă în mine de o fiinţă care să fie în fapt mai perfectă.Tocmai din acest motiv, vreau să merg mai departe, şi să iau în considerare dacă eu însumi, care am această ideea lui Dumnezeu, pot fi, în eventualitatea în care nu există Dumnezeu deloc. Şi întreb: de la cine îmi am euexistenţa? Poate că de la mine însumi, sau de la părinţii mei, sau de la alte cîteva cauze mai puţin perfecte decîtDumnezeu; căci nu poate fi imaginat nimic mai perfect şi nici măcar egal lui.însă, dacă eu nu am depins de nimeni altcineva, şi dacă am fost eu însumi autorul fiinţei mele, cu siguranţă că numă voi îndoi de nimic, şi nu voi mai da naştere nici unei dorinţe, şi în sfîrşit nu îmi va lipsi nici o perfecţiune; căci îmivoi fi dat eu însumi toate cele ale căror idei le-aş avea în mine, şi astfel aş fi Dumnezeu.Şi nu trebuie să-mi imaginez deloc că lucrurile care îmi lipsesc sînt poate mai dificil de dobîndit, decît cele în posesia cărora sînt deja; căci, dimpotrivă, este foarte sigur, că a fost cu mult mai dificil ca eu, adică un lucru sauo substanţă care gîn-deşte, să fi ieşit din neant, decît mi-ar fi să dobîndesc luminile şi cunoştinţele privitoare lamai multe lucruri pe care acum le ignor, dar care nu sînt decît accidente ale acestei substanţe. Şi astfel, fără nici odificultate, dacă mi-am dat eu însumi acest surplus de care tocmai vorbeam, şi adică dacă eu am fost autorulnaşterii mele şi a existenţei mele, atunci nu m-aş fi lipsit cel puţin de lucrurile care sînt cel mai uşor de dobîndit,şi anume, de multe cunoştinţe de care a fost lipsită natura mea; nu m-aş fi lipsit nici de niciunul dintre lucrurilecare sînt conţinute de ideea pe care o concep despre Dumnezeu, căci nu există niciunul care să îmi pară că presupune o procurare mai dificilă; şi dacă totuşi ar fi vreunul, el doar mi-ar părea astfel (presupunînd că aş aveade la mine toate celelalte lucruri pe care le posed), pentru că voi face experienţa faptului că acolo se termină puterea mea, şi nu voi fi în stare să reuşesc şi de astădată.Şi chiar dacă pot presupune că probabil am fost întotdeauna aşa cum sînt acum, prin aceasta nu voi putea să măsustrag autorităţii acestui raţionament, şi nu voi înceta să fiu conştient de faptul că Dumnezeu este, în modnecesar, autorul existenţei mele. Căci întregul timp al vieţii mele poate fi divizat într-o infinitate de părţi. Fiecaredintre ele nedepinzînd în nici un fel de celelalte; şi astfel, din faptul că puţin mai înainte eu existam, nu urmeazăcu necesitate că trebuie să fiu şi acum, decît dacă în acest moment vreo cauză anumită mă produce şi mă crează, pentru a mă exprima astfel, din nou, adică măconservă.într-adevăr, este un lucru foarte clar şi foarte evident (pentru toţi aceia care iau în considerare cu mare atenţienatura timpului), că o substanţă, pentru a fi conservată în toate momentele în care ea durează, are nevoie deaceeaşi putere şi de aceeaşi acţiune ca cele care ar fi necesare pentru a o produce şi a o crea cu totul din nou, caşi cum nu ar fi fost încă deloc. Astfel încît lumina naturală ne face să vedem cu claritate, că subsistenţa şi creaţianu se deosebesc decît în raport cu modul nostru de a gîndi, şi deloc în fapt. Trebuie aşadar ca măcar aici să măîntreb pe mine însumi, pentru a şti dacă posed eu însumi vreo putere şi vreo virtute, care să fie capabile să facă înaşa fel încît eu, cel care exist acum, să mai fiu şi pe viitor: căci, întrucît nu sînt nimic decît un lucru care gîndeşte(sau cel puţin nu a fost vorba încă, pînă aici, cu toată precizia, decît de această parte a mea însămi), dacă o atare putere rezidă în mine, cu siguranţă va trebui ca cel puţin să o gîndesc şi să fiu conştient de acest fapt; dar întrucîtnu resimt că ar exista nici una în mine, şi prin aceasta cunosc cu toată evidenţa că depind de vreo fiinţă diferităde mine. Nu cumva şi această fiinţă de care tocmai este vorba că aş depinde de ea, nu este ceea ce numesc Dumnezeu, şică de fapt sînt produs fie de părinţii mei, fie de alte cauze mai puţin perfecte decît el? Dar nici pomeneală, căci aşa ceva nu-i cu putinţă. Fiindcă aşa cum am spus deja ceva mai înainte, este un lucru foarte evident că trebuie săai cel puţin atîta realitate în cauză cîtă ai în efectul ei. Şi prin urmare, pentru că sînt un lucru care gîndeşte, şicare am în mine o anumită idee a lui Dumnezeu, oricare ar fi pînă la urmă cauza care este atribuită naturii mele,trebuie cu necesitate recunoscut că în mod similar ea trebuie să fie un lucru care gîndeşte, şi să posede în sine ideea tuturor perfecţiunilor pe care eu le atribui naturii Divine.Apoi se poate iarăşi cerceta dacă această cauză îşi are originea şi existenţa sa de la ea însăşi, sau de la vreun altlucru. Căci dacă şi-o are de la ea însăşi, urmează, în baza raţionamentelor pe care le-am invocat ceva mai înainte,că ea însăşi trebuie să fie Dumnezeu; pentru că avînd virtutea de a fi şi a exista prin sine, ea trebuie să aibă fărăîndoială şi puterea de a poseda actualmente toate perfecţiunile ale căror idei ea le concepe, şi anume pe toate cele pe care eu le concep ca fiind în Dumnezeu. Iar dacă ea îşi deţine existenţa proprie de la vreo altă cauză decît dela sine, se va pune întrebarea din nou, prin acelaşi raţionament, asupra acestei cauze secunde, dacă ea există prinsine, sau prin altcineva, pînă cînd din treaptă în treaptă se va ajunge în sfîrşit la o ultimă cauză care se va vădi căeste Dumnezeu. Şi este foarte evident că în problema aceasta nu poate fi vorba de un regres la infinit, ţinîndseama de faptul că aici nu este vorba atît despre cauza care m-a produs cîndva, cît despre cea care mă conservăîn prezent. Nu putem presupune şi că ar fi cu putinţă că mai multe cauze au cooperat între ele contribuind fiecare în parte la producerea mea şi că astfel de la una am primit ideea uneia dintre perfecţiunile pe care le atribui lui Dumnezeu,şi de la alta ideea altei atari perfecţiuni, ca şi cum toate aceste perfecţiuni s-ar afla, ce-i drept, undeva în Univers,dar nu se întîlnesc toate îmbinate şi strînse la un loc, într-o singură cauză care să fie Dumnezeu. Pe cînd,dimpotrivă, unitatea, simplicitatea, sau inseparabilitatea tuturor lucrurilor care sînt în Dumnezeu, este una dintre principalele perfecţiuni pe care eu le concep ca fiind în el; şi cu siguranţă că ideea acestei unităţi şi a îmbinării tuturor perfecţiunilor lui Dumnezeu, n-a putut fi produsă în mine de nici o cauză, de la care eu să nu fi primit deloc şi ideile tuturor celorlalte perfecţiuni. Căci ea nu a putut să mi le facă înţelese ca fiind adunate la un loc şi inseparabile,fără să fi făcut în acelaşi timp în aşa fel încît să ştiu ce sîntele, şi să le cunosc pe toate într-un fel oarecare.în ceea ce-i priveşte pe părinţii mei, de la care se pare că mi-am primit naşterea, chiar dacă tot ceea ce am putut crede vreodată în privinţa aceasta ar fi adevărat, aceasta nu ar putea totuşi decide că ei sînt cei care mă conservă,nici că ei m-au făcut şi m-au produs întrucît sînt un lucru care gîndeşte, pentru că ei doar au plasat anumite înclinaţii în această materie, în care judec că eu, adică spiritul meu, singurul pe care îl consider acum ca fiind euînsumi, se află închis; şi în consecinţă în privinţa lor nu poate să existe aici nici o dificultate, ci trebuie să tragemîn mod necesar concluzia că existenţa lui Dumnezeu este în mod foarte evident demonstrată prin simplul fapt căeu exist, şi că există în mine ideea unei fiinţe perfecte în mod suveran (adică a lui Dumnezeu).îmi mai rămîne să examinez doar modul în care am dobîn-dit această idee. Căci nu am primit-o prin intermediul simţurilor, şi niciodată ea nu mi s-a oferit fără ca să mă fi aşteptat, aşa cum se întîmplă cu ideile lucrurilor sensibile, cînd aceste lucruri se prezintă sau doar par a se prezenta organelor exterioare ale simţurilor mele. Ea nu este nici o pură producţie sau o ficţiune a spiritului meu; căci nu stă în puterea mea să diminuez sau să adaug vreun lucru în acest caz. Iar în consecinţă nu mai rămîne alt lucru de spus, decît că, precum ideea pe care o amdespre mine însumi, şi ea este născută şi produsă o dată cu mine din clipa în care am fost creat.Şi cu siguranţă că nu trebuie să pară ciudat că Dumnezeu creîndu-mă, a pus în mine această idee pentru a fi ca pecetea meşterului întipărită pe lucrarea sa; şi nici nu este necesar ca această pecete să fie ceva diferit de însăşi aceastălucrare. Chiar şi numai din faptul acesta că Dumnezeu m-a creat, este extrem de credibil că, într-un anume fel,m-a făcut după imaginea şi asemănarea sa, şi că eu concep această asemănare (în care este conţinută ideea deDumnezeu), prin aceeaşi facultate prin care mă concep pe mine însumi; şi anume că, atunci cînd reflectez asupramea, nu numai că cunosc că sînt un lucru imperfect, incomplet şi dependent de altul, care tind şi aspir fărăîncetare spre ceva mai bun şi mai mare decît ceea ce sînt, dar cunosc, în acelaşi timp, şi că cel de care depind posedă în sine toate aceste lucruri mari spre care aspir, şi ale căror idei le găsesc în mine, nu într-un modindefinit şi doar în potenţialitate, ci că el se bucură de ele în fapt, actualmente şi într-un mod infinit, şi că astfel eleste Dumnezeu. Iar întreaga forţă a argumentului de care m-am folosit aici pentru a dovedi existenţa luiDumnezeu - constă în aceea că eu recunosc că nu ar fi cu putinţă ca natura mea să fie aşa cum este, adică să amîn mine ideea unui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ar exista cu adevărat; chiar acest Dumnezeu, zic eu, a căruiidee este în mine, şi anume: acela care posedă toate aceste înalte perfecţiuni, despre care spiritul nostru poatefoarte bine să aibă o anumită idee, fără totuşi să le înţeleagă pe toate, care nu este predispus spre nici un defect, şicare nu are nimic din toate lucrurile care dovedesc vreo imperfecţiune Din toate acestea este evident că el nu poate fi înşelător, pentru că lumina naturală ne învaţă că înşelătoria depinde în mod necesar de vreun defect.Dar, mai înainte de a examina aceasta cu mai multă meticulozitate, şi de a trece la luarea în considerare a altor adevăruri care pot fi meditate, mi se pare foarte potrivit să mă opresc cîtva timp pentru a contempla acest Dumnezeu cu totul perfect, să-i cîntăresc cu totul pe îndelete atributele luiminunate, să iau în considerare, să admir şi să ador frumuseţea incomparabilă a acestei lumini imense, cel puţin atîta pe cît forţa spiritului meu, care rămîne într-un anume fel orbit, va putea să mi-o îngăduie. Căci, aşa cum ne învaţă credinţa că fericirea supremă din cealaltă viaţă nu constă decît din această contemplare a Majestăţii divine,tot astfel să experimentăm începînd chiar de acum că o meditaţie asemănătoare, chiar dacă incomparabil mai puţin perfectă, ne face să ne bucurăm de cea mai mare mulţumire pe care sîntem în stare să o resimţim în această viaţă."
Posted on: Wed, 24 Jul 2013 08:01:36 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015