SFÂNTULUI PORFIRIE KAVSOKALIVITUL – 2 „Noi, ortodocşii, suntem vrednici de Ortodoxie? În afară de eforturile care au fost făcute în ultimii ani, ce fel de exemplu au oferit Bisericile noastre? Suntem uniţi în credinţă şi în comuniunea euharistică, dar am devenit străini unii de alţii, câteodată chiar rivali. Şi Tradiţia noastră extraordinară: Sfinţii Părinţi, Sfântul Grigorie Palama, Filocalia: trăieşte şi este creativă în interiorul nostru? Dacă suntem satisfăcuţi să repetăm formule fixe şi să le ridicăm împotriva fraţilor noştri creştini, atunci moştenirea noastră va deveni ceva muribund. Dăruirea, umilinţa, reconcilierea ne fac, într-adevăr, ortodocşi, ţinând credinţa nu doar pentru noi înşine, ci pentru unirea tuturor.“ Incontestabil, patriarhul Atenagora cotinuă să se bucure de un prestigiu remarcabil. Lui i se datorează faptul că, în prezent, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, deşi separate de importante diferenţe dogmatice, cât şi de 1.000 de ani de tradiţie paralelă, nu mai sunt despărţite de anatemele care au sfâşiat cămaşa lui Hristos acum un mileniu. Dacă am folosi o imagine-metaforă pentru ceea ce s-a întâmplat în data de 7 decembrie 1965, ar fi aceea a unei răni nevindecate, încă deschise, dar din care au fost scoase cuţitele care au provocat-o. Astfel, decizia de a ridica anatema între două Biserici, care îşi recunosc una alteia validitatea Tainelor, s-a dovedit nu doar corectă, ci neapărat necesară. Cuvintele patriarhului Atenagora sunt foarte sincere în această direcţie şi nu îl putem considera în nici un caz un om diplomat, foarte rafinat, care doar doreşte să manipuleze. Majoritatea criticilor săi nu găsesc alt argument în afara acestuia, foarte greu demonstrabil de altfel, de vreme ce a avut o existenţă exemplară, ajutând nenumăraţi oameni şi încercând să menţină un climat de pace acolo unde puţini ar fi reuşit. Fiecare este liber să judece lucrurile aşa cum consideră de cuviinţă. Sursa: ziarullumina.ro/articole;954;1;25631;0;Patriarhul-ecumenic-Atenagora-I-ierarhul-reconcilierii.html Vizita Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I (1948-1972) în România, în perioada 16-20 octombrie 1967 Vizita Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I (1948-1972) în România, în perioada 16-20 octombrie 1967, a fost una cu multiple semnificaţii. Era prima vizită efectuată de un patriarh ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române după obţinerea de către aceasta a autocefaliei şi ridicarea ei la rang de patriarhat. Mai mult, patriarhul Atenagora venea la un prieten şi un sprijinitor al eforturilor sale de întărire a unităţii ortodoxe şi de apropiere faţă de celelalte culte creştine, patriarhul Justinian. Vizita Sanctităţii Sale a semnificat depăşirea frontierelor artificiale pe care factorii politici încercaseră să le traseze între Bisericile ortodoxe surori în anii ’50 ai veacului trecut, informează ziarul „Lumina de Duminică”. Instaurarea Cortinei de Fier în Europa după al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra vieţii Bisericii Ortodoxe, deja afectată în spaţiul rusesc de atacurile ateismului bolşevic. Majoritatea Bisericilor ortodoxe autocefale din Europa de Est intrau sub controlul sovietic, suferind aceleaşi pătimiri pe care Biserica Ortodoxă Rusă le cunoscuse cu două decenii mai devreme. Restul Bisericilor ortodoxe, aflate în ‘lumea liberă’, au cunoscut şi ele ingerinţa politicului în viaţa lor, din partea guvernelor occidentale, în intenţia de a le mobiliza la luptă împotriva comunismului. Războiul Rece şi raporturile dintre Bisericile ortodoxe Pentru Ortodoxia universală, acele vremuri au fost de mari încercări şi ispite, prin fragmentarea sobornicităţii Bisericii după criterii artificiale, ce ţineau de domeniul politicului. Occidentul arăta cu degetul pe ierarhii ortodocşi de după Cortina de Fier, acuzându-i de colaboraţionism cu autorităţile comuniste, în timp ce aparatul de propagandă comunist îl acuza pe patriarhul Atenagora că este o unealtă a imperialismului american. Atmosfera internaţională, ostilă dialogului, a împiedicat prin urmare timp de mai bine de un deceniu stabilirea unor raporturi normale între diversele părţi componente ale Bisericii Ortodoxe universale. Abia la sfârşitul anilor ’50, în condiţiile ‘destinderii relative’ dintre Est şi Vest, a fost posibilă reluarea dialogului panortodox. Momentul era favorabil, dar în acelaşi timp complicat. Era favorabil deoarece exista în acea perioadă un curent general de opinie printre diversele Biserici şi organizaţii creştine de renaştere a vieţii spirituale şi de apropiere a oamenilor din diferite părţi ale lumii prin credinţă. Mişcarea ecumenică cunoştea un nou avânt, fapt exprimat prin mărirea considerabilă a numărului membrilor din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Dialogul ecumenic a fost dublat de reluarea ideii unităţii creştinilor, exprimată mai ales în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican II al Bisericii Catolice. Toată această efervescenţă pe plan spiritual ajuta fără îndoială Biserica Ortodoxă, însă exista ameninţarea ca aceasta să adopte opinii şi idealuri care nu erau ale ei. Cele trei conferinţe panortodoxe de la Rhodos din 1961, 1963 şi 1964 au părut unora drept acţiuni cu caracter reactiv la fapte şi atitudini generate de alţii însă, dincolo de dezbaterile generate cu acea ocazie, vii şi azi în spaţiul ortodox, ele au constituit ocazia reluării unui dialog mutilat timp de decenii, între parteneri care-şi recunoşteau reciproc demnitatea harică şi a persoanei. Doi patriarhi şi două Biserici-surori Biserica Ortodoxă Română a evitat în anii â50 să atace în vreun fel Patriarhia Ecumenică şi pe patriarhul Atenagora. Chiar şi în acele vremuri grele, patriarhul Justinian a susţinut necesitatea păstrării unităţii ortodoxe şi a subliniat primatul de onoare pe care îl are Scaunul de Constantinopol în cadrul Ortodoxiei universale. Din acest motiv, deschiderea care a urmat a aflat imediat ecou la Bucureşti. Poate mai mult decât conferinţele panortodoxe de la Rhodos, unde au luat parte mai ales experţii Bisericilor, sărbătorirea jubileului de 1.000 de ani de existenţă a Athosului, în anul 1963, unde s-au adunat cea mai mare parte a întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, a însemnat expresia văzută a unităţii Bisericii. Cu acel prilej, patriarhii Atenagora şi Justinian s-au întâlnit, stabilindu-se o relaţie personală foarte apropiată între cei doi ierarhi. De altfel, mesager direct între ei era un fost ucenic al patriarhului Justinian, devenit colaborator apropiat al Sanctităţii Sale Atenagora, părintele Andrei Scrima. Vizita din octombrie 1967 în România a patriarhului Atenagoras, parte a unui turneu pan-ortodox, a subliniat încă o dată legăturile existente între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română, precum şi vitalitatea Bisericii Ortodoxe universale. Relatarea călătoriei patriarhului ecumenic în România, apărută în presa bisericească a epocii, insista în preambulul ei tocmai pe acest lucru: ‘Condiţiile istorice vitrege prin care au trecut mai toate Bisericile Ortodoxe naţionale au împiedecat, este drept, până nu de multă vreme putinţa ca Ortodoxia să fie cunoscută atât în ceea ce priveşte puritatea şi vitalitatea învăţăturii ei, cât şi în ce priveşte unitatea ei dogmatică, canonică şi cultică. Identificate cu tezaurul de doctrină şi trăire al creştinismului primelor opt veacuri, când Biserica Mântuitorului era ‘una, sfântă, sobornicească şi apostolească’, (…) Bisericile naţionale Ortodoxe au manifestat de-a lungul veacurilor lumina neîntreruptă din lumina adusă lumii de Domnul Hristos… Între Bisericile Ortodoxe naţionale nu s-au aşezat niciodată graniţe de netrecut… Conştiente că alcătuiesc trupul permanent şi autentic al Bisericii Mântuitorului Hristos, între Bisericile Ortodoxe naţionale s-au statornicit de-a lungul istoriei relaţii de strânsă colaborare şi frăţietate, bucuriile sau necazurile uneia dintre ele constituind bucurii sau întristări pentru toate’. Această unitate sub semnul Mântuitorului este detaliată apoi de autor din punctul de vedere al organizării propriu-zise a Bisericii: ‘Înfrăţite cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol – Bisericile Ortodoxe au format o singură familie, socotindu-se ca nişte surori egale între ele, iar când au acordat o întâietate Bisericii de Constantinopol, aceasta a fost o întâietate de onoare, şi nu de jurisdicţie. Conducătorii şi ierarhii Bisericilor Ortodoxe au întreţinut şi au cultivat raporturi de fraţi şi de slujitori ai aceluiaşi Cap al Bisericii, aşa precum preoţii şi credincioşii tuturor Bisericilor Ortodoxe s-au socotit fraţi între ei şi fii ai aceluiaşi părinte ceresc’. Desfăşurarea vizitei patriarhului Atenagora în România s-a înscris tocmai pe aceste coordonate, după cum se exprima însuşi Sanctitatea Sa într-un mesaj adresat patriarhului român înainte de începerea vizitei: ‘Inima noastră se umple de sfântă şi adâncă bucurie la gândul că vom întâlni pe respectabila Voastră Preafericire şi vom schimba cu Preafericirea Voastră sărutarea comună a credinţei şi a nădejdii’. Momente memorabile ale vizitei din 1967 Vizita a început luni, 16 octombrie 1967, cu sosirea înaltului oaspete pe aeroportul Băneasa din capitala României. Aici el a fost întâmpinat de o impunătoare delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Justinian, care a condus delegaţia Patriarhiei Ecumenice pe Dealul Mitropoliei, unde aştepta mulţime de credincioşi. Cei doi înalţi ierarhi au intrat în Catedrala patriarhală, unde au sărutat Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, închinându-se apoi la cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov. După slujba doxologiei, Patriarhul Justinian a salutat sosirea în România a ‘Întâistătătorului Patriarhiei de Constantinopol, Biserica Mamă a Ortodoxiei’, după aproape 260 de ani de la ultima vizită a unui patriarh ecumenic pe teritoriul românesc: ‘De aceea, spunea Întâistătătorul Bisericii noastre, acordăm vizitei prezente a Sanctităţii Voastre o importanţă deosebită în istorie relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică, fapt care se reflectă în mişcătoarea dragoste cu care ierarhii, clerul şi poporul nostru întâmpină şi înconjoară pe Sanctitatea Voastră’. Preafericitul Părinte Patriarh Justinian nu a uitat să evoce marile evenimente care au marcat de-a lungul timpului raporturile dintre români şi Patriarhia Ecumenică: înfiinţarea primelor mitropolii în Moldova şi Ţara Românească, recunoaşterea pentru mitropolitul Ţării Româneşti al titlului de ‘exarh al plaiurilor’, mai apoi al celui de ‘locţiitor al tronului Cezareii Capadociei’, recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în anul 1885 şi sprijinul acordat cu prilejul creării patriarhatului românesc. În continuare, Patriarhul Justinian a ţinut să sublinieze faptul că mlădiţa sădită cu secole în urmă a crescut neîncetat, Biserica Ortodoxă Română devenind în timp o biserică matură, aflată în raport de egalitate cu celelalte Biserici Ortodoxe, o biserică vie, interesată de unitatea ortodoxiei, de raporturile cu celelalte culte creştine şi de marile probleme ale omenirii. În intervenţia sa, Sanctitatea Sa, Atenagora a subliniat faptul că unitatea în duh a făcut ca despărţirile după trup şi distanţă geografică să nu fie simţite. Evocând la rându-i legăturile puternice din trecut dintre cele două biserici, Patriarhul Ecumenic a adus un elogiu ‘preasfintei Biserici a României, inel ales în lanţul de aur al preafrumosului corp al Bisericii Ortodoxe’. Toate manifestările desfăşurate cu acest prilej au fost urmărite de mulţime de credincioşi, care au ovaţionat îmbrăţişarea frăţească a celor doi înalţi ierarhi pe treptele Palatului Patriarhal. În zilele următoare, vizita a avut un caracter de suflet, de cunoaştere reciprocă. Sanctitatea Sa a vizitat Mănăstirea Cernica, unde a cinstit moaştele Sfântului Calinic, a fost oaspetele Parohiei ‘Sfântul Elefterie’ din Capitală, a cercetat Mănăstirea Argeşului, oraşul Târgovişte cu Mănăstirea Dealu din apropiere, precum şi Mănăstirea Ghighiu. Pentru patriarhul Atenagora, vizita la mănăstirile româneşti a fost o mare bucurie, având numai cuvinte de laudă pentru rânduiala acestora. De asemenea, a dus un elogiu patriarhului Justinian: ‘Prea Fericitul Patriarh Justinian este cunoscut în toată Ortodoxia şi în toată lumea creştină ca un mare organizator de biserică, dar în chip deosebit este cunoscut ca organizator al vieţii monahale… În secolul acesta al XX-lea, în vremea când tehnica face atâtea progrese, ar putea crede cineva că mănăstirile nu mai au nici un rost. Eu socotesc dimpotrivă. Ele sunt dovada practică a puterii credinţei, a forţei spiritului, a bunătăţii inimilor credincioşilor… De aceea felicităm în chip deosebit pe Preafericitul Patriarh Justinian şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, că în această epocă a tehnicii, nu numai că întreţin, dar fac să înflorească mănăstirile’. Un moment deosebit a avut loc la mănăstirea ctitorită de voievodul Neagoe Basarab la Curtea de Argeş, unde a fost evocat faptul că în 1967 s-au împlinit 450 de ani de la sfinţirea ei, realizată de un sobor de ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic Teolipt I. De asemenea, patriarhul Atenagora a fost impresionat de casa sanatorială de la Mănăstirea Dealu, gândită de patriarhul Justinian şi pentru a evita închiderea mănăstirii unde se află capul voievodului primei uniri, Mihai Viteazul. Aici, călugări şi preoţi bătrâni şi bolnavi îşi trăiau ocrotiţi senectutea. Dialog în dragoste despre viitorul Bisericii Ultima parte a vizitei a fost dedicată dialogului bilateral, pe marginea următoarelor chestiuni de importanţă majoră: stadiul şi perspectivele lucrărilor în vederea Sinodului Panortodox; problemele privind relaţiile cu celelalte Biserici Creştine şi poziţia Bisericii Ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Alături de acestea, au mai fost abordate problema aşezămintelor române de la Ierusalim şi prezenţa românească la Sfântul Munte. Parte a unui turneu al Patriarhului Ecumenic pe la principalele Biserici Ortodoxe, vizita lui Atenagora la Bucureşti mai avea menirea să deblocheze dialogul interortodox pe marginea Sinodului şi a relaţiilor cu celelalte biserici creştine, în special cea Romano-Catolică. În chestiunea convocării Sinodului panortodox, Biserica Ortodoxă Română adoptase o atitudine entuziastă. Conform mărturisirii patriarhului Justinian, partea română luase foarte în serios temele propuse pentru viitorul Sinod în timpul primei conferinţe de la Rhodos. Cei mai buni teologi români le analizaseră, făcuseră propuneri, iar rezultatele fuseseră deja publicate în revistele bisericeşti. Patriarhul României constata cu amărăciune că acest lucru nu a fost făcut de toată lumea, iar lucrurile tind să treneze. Cu toate acestea, partea română a manifestat înţelegere şi deschidere faţă de noile propuneri ale delegaţiei Patriarhiei Ecumenice, care propunea un nou format de pregătire a Sinodului panortodox. Însă, în ceea ce priveşte chestiunea raporturilor cu Biserica Romano-Catolică, partea română s-a dovedit mai reţinută decât patriarhul ecumenic. Biserica Ortodoxă Română se arăta deschisă spiritului ecumenic, prin care înţelegea promovarea dialogului şi a înţelegerii dintre diferitele confesiuni creştine. Însă acest ecumenism nu însemna nici confuzia limbilor, nici o suprastructură bisericească coordonatoare, şi cu atât mai puţin o unire a Bisericilor. După Conciliul Vatican II, Biserica Romano-Catolică promova intens ideea unirii bisericilor, iar patriarhul Atenagora era la rându-i un adept al refacerii unităţii Bisericii. Conform unui discurs ţinut la Bucureşti, el credea că Schisma din 1054 era consecinţa orgoliilor a doi oameni: cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Cerularie, şi că doi oameni, apropiaţi prin iubirea în Hristos, Sanctitatea Sa şi papa Paul al VI-lea, pot să facă să dispară o rană veche de 1.000 de ani. Această iubire a aproapelui ar fi mai puternică decât toate considerentele teologice, iar unitatea Bisericii trebuie realizată înaintea definitivării dialogului teologic. De aceea, în anul 1965, în calitate de urmaş al lui Mihail Cerularie, patriarhul Atenagora a ridicat, împreună cu papa Paul al VI-lea, anatemele aruncate cu 1.000 de ani în urmă. Gestul, spectaculos în sine, nu a întrunit adeziunea tuturor ortodocşilor, lucru accentuat de continuarea pretenţiilor Bisericii Romano-Catolice de unică depozitară a adevărului lui Hristos şi de ideea realizării unităţii Bisericii prin câte de uniaţie. În acest caz, partea română a arătat patriarhului Atenagora că este disponibilă la dialog, însă respingea pretenţiile catolice şi soluţia uniaţiei: ‘Aşteaptă răbdătoare şi hotărâtă să se realizeze toate premisele unei frăţietăţi adevărate între biserici, plină de dragoste adevărată şi lipsită de pretenţii de dominaţie lumească’. Sanctitatea Sa a acceptat punctul de vedere român, subliniind continuarea dialogului dintre Biserici şi evidenţierea justeţii poziţiilor ortodoxe în cadrul acestui dialog. Manifestările dedicate prezenţei înaltului oaspete în România au culminat cu o cină oficială, la care au luat parte şefii tuturor cultelor recunoscute din România socialistă, semn al spiritului ecumenic exprimat la nivel naţional. După o vizită de patru zile extrem de bogată în acţiuni şi marcată de un dialog teologic substanţial, delegaţia Patriarhiei Ecumenice, în frunte cu Sanctitatea Sa Atenagora, a părăsit Bucureştiul. Ambele părţi au convenit că vizita a deschis o nouă etapă în relaţiile dintre cele două Biserici-surori, iar Sanctitatea Sa s-a convins la faţa locului de vitalitatea Bisericii Ortodoxe Române, despre care a dat mărturie publică. Sursa: ziarullumina.ro/articole;954;1;25631;0;Patriarhul-ecumenic-Atenagora-I-ierarhul-reconcilierii.html 163) O nouă intervenție a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia – SE CERE CONVOCAREA UNUI SINOD PANORTODOX ȘI CONDAMNAREA ECUMENISMULUI noiembrie 11, 2013 Graiul Ortodox Aricole, comunicări,actuale Bartolomeu, CONDAMNAREA ECUMENISMULUI, ecumenism, eretici, Fotios Kóntoglu, Mitropolitului Pireului, Mărturisirea de Credință, paisie agioritul, patria, Patriarhia Ecumenica, Patriarhul Ecumenic, Patriarhului Ecumenic, PRACTICII CANONICE, Protopresviter Anastasie Goţópulos, RUGACIUNEA IN COMUN CU ERETICII, RUGACIUNEA IN COMUN CU ERETICII ABORDARE A PRACTICII CANONICE A BISERICII, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, Sfinte Canoane, sinaxa, Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși, SINOD PANORTODOX 6 comentarii O nouă intervenție a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși SE CERE CONVOCAREA UNUI SINOD PANORTODOX ȘI CONDAMNAREA ECUMENISMULUI Pasul acesta să îl facă mai întâi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei. Patriarhul Ecumenic să înceteze promovarea panereziei ecumenismului, altfel va stinge Lumina cea neînserată a Ortodoxiei, iar Patriarhia Ecumenică va înceta să mai aibă vreo utilitate pentru ortodocși, după cum susținea în scrierile sale fericitul întru pomenire Gheronda Epifanie Theodoropoulos. O nouă intervenție a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși, având ca punct de plecare scrisoarea Mitropolitului Pireului, Serafim, către Patriarhul Ecumenic, la adresa căruia formulează cea mai gravă acuzație, anume că propovăduiește o ecclesiologie străină de cea ortodoxă. Sinaxa apreciază că scrisoarea este un act de cea mai mare importanță la nivel episcopal, după ”Mărturisirea de credință”, pentru că: (1) conținutul acesteia este insuflat de importantele îndemnuri adresate de Apostolul Pavel către presviteri și episcopi cu privire la lupta împotriva ereziilor, precum și scrierile Sfântului antieretic Grigorie Palama, (2) adresează Patriarhului Ecumenic solicitarea de a convoca un Sinod Panortodox care să condamne ecumenismul, și (3) sunt invocați cei trei mari Stareți de fericită pomenire: Paisie Aghioritul, Haralambos Vasilopoulos – întemeietorul Uniunii Grecilor Ortodocși de Pretutindeni și a periodicului Orthódoxos Týpos – și Epifanie Theodoropoulos, ca să îl ”învețe” pe Patriarh. Recent a avut loc ședința regulată a Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși, care s-a ocupat de actualele evoluții istorice din Biserică. În comunicatul pe care l-a emis, solicită: 1) Sfântului Sinod al Bisericii Greciei să se întrunească pentru a condamna în unanimitate panerezia ecumenismului. 2) Patriarhului Ecumenic, în loc să susțină și să consolideze ecumenismul, să convoace de urgență un Sinod Panortodox în vederea condamnării acestuia. Aceste solicitări au fost formulate în urma scrisorii Mitropolitului Pireului, Serafim, către Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, prin care îl acuză cu argumente pe acesta din urmă că învață o ecclesiologie străină de cea ortodoxă. Sinaxa apreciază că scrisoarea antieretică și antiecumenistă a Mitropolitului Pireului este primul act antiecumenist de mare însemnătate de după ”Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului”- cea care i-a tulburat și i-a deranjat pe ecumeniști în așa măsură, încât au creat un mecanism de prigonire a antiecumeniștilor. Sinaxa declară că scrisoarea Mitropolitului Pireului: 1) Transmite oficial și la înalt nivel bisericesc solicitarea de combatere a ecumenismului în cadrul Sfântului Sinod. 2) Amintește de îndemnurile Apostolului Pavel către presviteri și episcopi, anume să apere turma nu doar de lupii ereziilor vădite, dar și de înșelătorii care nu se dau pe față și de episcopii care propovăduiesc erezii. 3) Amintește de o foarte aspră apreciere a Sfântului Grigorie Palama, anume că există trei feluri de ateism: a) primului îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care nu cred în existența lui Dumnezeu, b) celui de-al doilea îi aparțin ereticii, care deformează învățăturile lui Dumnezeu și c) cei care, mișcați de o ”evlavie neevlavioasă”, tac și nu vorbesc despre stricarea dogmelor Bisericii. În continuare analizează foarte pe larg conținutul scrisorii Înalpreasfințitului Mitropolit și încheie amintindu-i pe fericiții întru pomenire Stareți Paisie Aghioritul, Epifanie Theodoropoulos și Haralmbos Vasilopoulos, care au avut o poziție antipapistașă și antiecumenistă. Vrednicul de pomenire Gheronda Epifanie Theodoropoulos sublinia între altele: ”Nici un ortodox nu dorește mutarea sau dispariția Tronului Ecumenic… Tronul Ecumenic însă are valoare și utilitate numai și numai atunci când răspândește peste toată fața pământului Lumina lină și neînserată a Ortodoxiei”. Comunicatul Textul complet al comunicatului este următorul: 1. ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei trebuie să condamne ecumenismul”. Bucurie duhovnicească și negrăită veselie întru Domnul a cuprins inimile ortodocșilor, din pricina a două inițiative importante ale Arhiereului mărturisitor al vremurilor noastre, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, kir Serafim. Prima acțiune: îndată după praznicul Paștelui, pe la mijlocul Săptămânii Luminate, Mitropolitul Pireului a întocmit și a trimis Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și Preasfințiților Mitropoliți și membri ai Sfântului Sinod o scrisoare prin care cerea – dat fiind faptul că ”într-adevăr acum Ortodoxia se află într-o primejdie gravă” – să se convoace cât mai curând cu putință Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, ca să examineze și să cerceteze subiectele fierbinți și arzătoare menționate mai sus, totdeauna sub lumina învățăturii și tradiției scripturistice, patristice și canonice a Bisericii Ortodoxe Universale, și să ia o decizie prin care să condamne atât ecumenismul, cât și pe acoliții, învățătorii și propovăduitorii acestei panerezii, ca astfel să înceteze smintelile și confuzia din mijlocul clerului și al poporului. (toată scrisoarea aici scrisoarea-mitropolitului-pireului-catre-arhiepiscop-si-toti-membrii-sfantului-sinod-in-care-solocita-convocarea-sfantul-sinod-al-bisericii-greciei-in-vederea-condamnarii-ereziei-ecumenismului/) După publicarea curajoasei și istoricei ”Mărturisiri de Credința/ împotriva Ecumeniscului”, care i-a tulburat și deranjat pe ecumeniști în asemenea măsură, încât au ajuns să ceară prigonirea tuturor semnatarilor – inițiativa Mitropolitului Pireului constituie cel mai important pas, pentru că lupta aceasta împotriva ecumenismului o transferă pe planul oficial și la un înalt nivel bisericesc, sinodal și ierarhic, și este cu atât mai demnă de atenție, cu cât vine la cererea unui ilustru episcop. Nu cunoaștem poziția și reacția Arhiepiscopului și a celorlalți arhierei față de acest document istoric. Până în momentul de față, după trecerea a două luni de la publicarea acestuia, încă domnește tăcerea desăvârșită, care indică însă intențiile conducerii bisericești din Grecia. Din păcate, ierarhia se va ocupa cu subiecte secundare, potrivit strategiei cunoscute de la întrunirea din octombrie, se va limita la seminarele pastorale și la aprecierile și constatările de la sine înțelese pentru episcopi și va ocoli subiectul panereziei Ecumenismului la nivel intercreștin și interreligios – subiect de maximă importanță, exploziv, care divizează turma Bisericii și erodează credința și viața ortodoxă – ecumenismul, potrivit aprecierii Sfinților Părinți, Stareți și iluștri teologi contemporani, constituie cea mai gravă erezie eclesiologică a tuturor secolelor. Documentul Mitropolitului Pireului amintește și arată absoluta actualitate a îndemnurilor Apostolului Pavel către presviterii și episcopii Efesului, adresate în timpul ultimei sale călătorii misionare, anume de a apăra turma nu doar de lupii ereziilor vădite, ci și de înșelătorii care nu se dau pe față și de cei împreună episcopi cu ei, care propovăduiesc erezii: ”Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său, căci eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma, și dintre voi înșivă de vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:28-30). În același timp, Mitropolitul Pireului amintește celor care tac foarte aspra apreciere a Sfântului Grigorie Palama, anume că există trei feluri de ateism: primului îi aparțin ateii prin excelență, cei care nu cred în existența lui Dumnezeu, celui de-al doilea, ereticii, care deformează cele ale lui Dumnezeu, iar celui de-al treilea îi aparțin cei care, ”mișcați de o evlavie neevlavioasă”, tac și nu avertizează cu privire la deformarea dogmelor Bisericii. ”Al treilea fel este nu foarte departe de vicleana pereche menționată mai înainte [ateii și ereticii], a refuza să spui cele ce crezi despre Dumnezeu”[1]. Mitropolitul Pireului amintește celor împreună cu el episcopi că osândirea pe față a ecumenismului ”va dovedi că rămânem pe metereze și că suntem consecvenți înfricoșătoarelor jurăminte pe care le-am făcut la hirotonia noastră”, subliniind că pasajele citate, cel scripturistic și cel patristic, se cuvine să pună în lucrare conștiința de sine ortodoxă a episcopilor, care încă nu au fost corupți de panerezia ecumenismului. 2. Patriarhul Ecumenic, în loc să susțină ecumenismul, trebuie să convoace de urgență un Sinod Panortodox pentru a-l condamna. A doua acțiune de responsabilitate episcopală, încă mai importantă decât prima, a Mitropolitului Pireului este ampla scrisoare-memoriu pe care a trimis-o Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pe 17 iunie 2013 (toată scrisoarea in limba greaca aici ἡ ἐπιστολὴ τοῦ Σεβ. Μητροπολίτου Πειραιῶς κ. Σεραφεὶμ πρὸς τὸν ΟἰκουμενικὸνΠατριάρχην κ. Βαρθολομαῖον ) și în care comentează cu cuget ortodox și sancționează spusele și faptele ale Patriarhului Ecumenic, care contrazic Tradiția Bisericii noastre Ortodoxe, cu deosebire cele din timpul recentei sale vizite la Milano, în Italia, dar și din Constantinopol, cu ocazia împlinirii a 1700 de ani de la semnarea ”Edictului de la Milano”, ca și pe durata vizitei sale în Cehia și Slovacia, care a urmat acestora. Acest al doilea demers – rar și vrednic de imitat și de alții – din aceste vremuri de afazie și în care episcopii exprimă concepții secularizate, ei care, dimpotrivă, ar trebui să fie mărturisitori și cugetători de cele cerești, dobândește o mare însemnătate din multe motive, dintre care menționăm două fundamentale: În primul rând îndrăznește și atribuie responsabilitate personală și primordială numindu-l pe campionul deschiderilor de tip ecumenist, anume pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care, din păcate, trage după sine ceata apostaziei ecumeniste, împreună ducându-i la cădere pe aproape toți întâi-stătătorii ortodocși și mulțimea episcopilor, a celorlalți clerici, monahi și simpli mireni. Deja în documentul emis după praznicul Paștelui, adresat Arhiepiscopului Atenei, kir Ieronim, și tuturor arhiereilor Bisericii Greciei de către Mitropolitul Pireului, se cere convocarea unui Sinod local care să condamne ecumenismul atât în general, cât și personal și nominal, numindu-i ”pe acoliții, învățătorii și propovăduitorii acestei erezii”, al cărei prim și mare învățător și propovăduitor este Patriarhul Ecumenic, după cum dovedește curajos Mitropolitul Pireului în această amplă epistolă a sa. Se pune astfel capăt, cel puțin în ce îi privește pe episcopi la o atitudine care a dominat și a fost chiar recomandată: anume de a se evita, în cenzurarea înșelărilor și ereziilor, dezvăluirea numelor. Se dorea numai referirea generală la erezie și la înșelare, ca și cum nu ar exista persoane anume care exprimă respectivele înșelări și erezii, ca și cum acestea ar veni de nicăieri și din nimic. Această mentalitate vicleană care a ajuns să domine la sugestia diavolului, și pe care cu deplină îndreptățire unii au numit-o erezia onomakriptismului [ascunderea numelui, n.tr.], nu are întemeiere nici în Sfânta Scriptură, nici în Tradiția Patristică, unde numele înșelătorilor și ereticilor sunt dezvăluite și sunt osândiți nominal dimpreună cu ereziile și înșelările lor. Împotriva lui Arie, a lui Eunomie, a lui Macedonie, Nestorie, Eutihie, Diascor, Sever, Varlaam și a multor altora s-au luptat Sfinții Părinți și Sfintele Sinoade, nu s-au luptat cu nicăieri și cu nimicul. Să deschidă cărțile liturgice acești onomatokriptiști, ca să constate cu câtă asprime se exprimau Sfinții imnografi împotriva ereticilor și prin ce caracterizări aspre îi defineau. Să recitească anatemele personale împotriva ereticilor, care se rostesc în Duminica Ortodoxiei și care în mod necanonic au fost anulate. Tăinuirea celui înșelat și eretic conduce la faptul că el circulă ca un ”miel fără de răutate” printre credincioși și, cu falsă dragoste și ipocrizie, le sfâșie sufletele. Creștinismul nu este nici ocultism, nici organizație mistică, precum masoneria, de pildă. În creștinism toate sunt la vedere, toate sunt lumină curată și îmbelșugată, așa încât omul să pășească fără piedici. ”Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul, căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge” (Ioan 12:35) și ”oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele Lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3:20-21). Prin cenzurarea nominală a Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, Mitropolitul Pireului lovește în erezia onomakriptismului și respectă această atitudine evanghelică, apostolică și patristică de vădire a numelor persoanelor. Al doilea motiv al importanței acestei scrisori personale a Mitropolitului Pireului către Patriarhul Ecumenic constă în aceea că, după multe decenii de lupte împotriva ecumenismului și de tăcerea a episcopilor, mai ales în perioada stagiului arhiepiscopal în Dimitriada a Preafericitului Hristodul, iată că acum un episcop curajos ia în mâini ștafeta luptei antiecumeniste de la luptătorii ortodocși dinaintea lui: de la pururea pomeniții Arhiepiscopi Hrisostom al II-lea și Serafim, de la episcopii ortodocși, al Florinei, Augustin, al Eleftheroúpolei, Ambrozie, și al Paramíthiei, Pavel, care, cu aproape întregul sobor al egumenilor și monahi aghioriți, printre care se numără și Sfântul Gheronda Paisiei Aghioritul, au oprit pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic Atenagora. De mulți ani ne rugăm ca Dumnezeu să dea la iveală un episcop curajos, care să fie pus în fruntea grupărilor ortodoxe sănătoase și care să devină precum Apostolul Pavel, gură a lui Hristos[2], stâlp al Ortodoxiei, precum marii Părinți și Învățători, sabie de foc, care să mistuie cu totul stufoasele erezii ale papismului, protestantismului și panerezia ecumenismului intercreștin și interreligios. Desigur, nu este singurul între episcopi care drept învață cuvântul adevărului, există mulți alții, despre care credem că împlinindu-și cu adevărat îndatorirea episcopală, se vor adăuga curând luptătorilor și mărturisitorilor foarte numeroși ai credinței ortodoxe, ca să îi bucure pe ortodocși și să îi rușineze cu totul pe eretici, după cum cântăm în Troparul Sfintei Mari Mucenițe Eufimia, pe care o sărbătorim luna aceasta [iulie] și care, prin minunea săvârșită i-a rușinat cu totul pe ereticii monofiziți, pe care atot-ereticii ecumeniști, blasfemiind pe Duhul Sfânt și anulând hotărârile Sinoadelor Ecumenice, au hotărât să îi schimbe la față în ortodocși, iar pe episcopii lor în păstori canonici, să îi numească preasfințiți frați și să le dăruiască mitre și toiege de păstori. În prezentul text, de susținere publică și aliere a noastră cu Înaltpreasfințitul Păstor al Pireului, nu vom prezenta conținutul bogat al scrisorii sale, pentru că este ușor și rapid de găsit atât în presa electronică, cât și în cea scrisă. Dorim doar să subliniem, lucru pe care îl face și episcopul însuși în introducere, că răspunderea episcopilor, atunci când este lezată învățătura de credință, nu se limitează doar la eparhia lor, ci se extinde în toată Biserica, fără ca acest lucru să însemne o intervenție străină în problemele interne ale unei alte Biserici; dacă nu ar fi așa, arianismul, de pildă, ar fi rămas și ar fi fost condamnat doar în Alexandria de către episcopii locali, iar nestorianismul și monofizitismul, de asemenea, doar în Constantinopol. Nu ar fi existat nici instituția Sinoadelor Ecumenice, nici Sfinții Părinți nu s-ar fi numit Învățători a-toată-lumea, ecumenici, a căror faimă și învățătură au depășit granițele slujirii lor episcopale locale. Pentru aceasta, Mitropolitul Pireului este vrednic de laudă, întrucât, văzând că panerezia ecumenismului s-a împânzit și molipsește întreaga Biserică, după ce prin întâiul său document a cerut condamnarea ecumenismului de către Sinodul Local al Bisericii Greciei, cere acum de la Patriarhul Ecumenic, ca unul ce este coordonator al acțiunilor ortodoxe, întâiul după cinstire în Biserica Ortodoxă, să convoace un Sinod Panortodox general care să se ocupe de subiectul panereziei ecumenismului. Trebuie să atragem atenția cu claritate că acesta este singurul subiect actual și arzător, care dezbină și smintește la nivel general Biserica Ortodoxă. Este singurul subiect care ar justifica convocarea imediată a Sfântului și Marelui Sinod și care ar pune capăt așa-zisei pregătiri a acestuia, care trenează de ani de zile, și care propune teme secundare și inactuale, după cum se vede și din faptul că lista de subiecte propuse pentru Marele Sinod este în continuu modificată. Ne-am bucurat cu deosebire, pentru că această amplă scrisoare-memoriu a Mitropolitului Pireului începe și se termină cu citate din doi Sfinți Stareți contemporani, din pururea pomeniții Paisie Aghioritul și Epifanie Theodoropoulos. Sunt pline de însuflare, ca întotdeauna, cele scrise de Gheronda Paisie într-o scrisoare a sa către marele luptător și mărturisitor al credinței ortodoxe și întemeietor al ziarului Orthódoxos Týpos, Gheronda Harálambos Vasilópoulos, din ianuarie 1969: ”Pentru că văd marea furtună din Biserica noastră, pricinuită de diferitele mișcări pro-unire și de relațiile Patriarhului (Atenagora) cu Papa, mă doare și pe mine, ca unul ce sunt fiu al Biserici; de aceea am socotit de cuviință ca în afară de rugăciunile mele, să trimit și această «bucățică de ață» (pe care o am, ca un monah sărac ce sunt), ca să fie folosită măcar și pentru o singură împunsătură la coaserea veșmântului sfâșiat în multe bucăți al Maicii noastre”. (Toata scrisoarea aici→ epistola-parintelui-paisie-aghioritul-catre-patriarhul-ecumenic-atenagora/.) Cerem cu toții rugăciunile Părinților Aghioriți, ca să înceteze furtuna din Biserică, și mai cerem, după pildă Cuviosului Gheronda, și «împunsătura» lor luptătoare, mărturia și protestul lor față de împânzirea panereziei ecumenismului, mai ales acum, când cele ce spune și face Patriarhul Ecumenic Bartolomeu au depășit cu mult pașii ecumeniști ai predecesorului și modelului său, Patriarhul Atenagora. Este cutremurător textul lui Gheronda Epifanie Theodoropoulos, pe care l-a adresat într-o scrisoare către Patriarhului Atenagora. Nu exista o mai bună încheiere pentru scrisoarea Mitropolitului Pireului, în care se arată că nu poate fi vorba ca Biserica să dispară, chiar dacă s-ar muta sau ar dispărea sau s-ar șterge de pe fața pământului Patriarhia Ecumenică, după cum au dispărut și au murit cele șapte biserici apocaliptice, deși ”nici un ortodox nu dorește mutarea sau dispariția Tronului Ecumenic. Să nu fie! Dar, în același timp, nici un ortodox nu va sacrifica de dragul Tronului Ecumenic vreo iotă sau vreo cirtă din credința ortodoxă. Luptați-vă pentru Tronul Ecumenic cu toată puterea. Nu doar că aveți dreptul, ci sunteți chiaa, atunci nu doar că Farurile sunt inutile, dar sunt chiar
Posted on: Wed, 04 Dec 2013 07:29:57 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015