STOP! Clipa de lectură "...Acum, mă tot întreb ce caut eu aici. Nu la fel de haotic ca în primul moment, cel al şocului, al impactului, al hăului în care am simţit că alunec, nu la fel de disperant, nu la fel de îngrijorător, dar tot mă întreb. Cine m-a aruncat pe mine în groapa asta cu lei? Căci e, dincolo de evenimente literare şi spirituale care îmi plac, care mă atrag, care îmi umplu sufletul, pentru mine, chiar o groapă cu lei. Cu un leu, mă rog... Deşi, încă nu ştiu cine face circul şi cine împarte pâinea pentru plebe. De circ, cred, sunt eu. Că nu am idee ce caut aici. Pâinea, poate, vine de la el. Cine mi-a copt-o, cum a zis Andy, când am putut să schimbăm două vorbe amândoi, fără să ne audă nimeni, cine mi-a copt-o? De unde mi se trage? Cine mi-a făcut-o? Ce înseamnă asta? La telefoanele primite acasă, şi la care a răspuns ba mama, ba bunica lui Andy, ba şi Andy, după ce a ajuns acasă, se vorbea despre întâlnirea din faţa hotelului cu un bărbat. Atât, nimic mai mult. Nicio vorbă despre vreun concurs literar. Niciun cuvânt despre cele cinci zile de şedere aici. Şi nicio vorbuliţă despre faptul că, nu ştiu cu ce lucrare deosebită şi măreaţă, am câştigat un premiu aici. Mă rog, că mă număr printre câştigători, căci jurizarea finală se face aici, în ultima seară de stat la concurs şi nu ştiu ce premiu iau. Părea mai degrabă, la telefon, vorba despre o întâlnire matrimonială, o vedere, ca să zic aşa, între un bărbat şi o femeie care nu se cunosc, care au acceptat să se vadă, la pontul vreunui cunoscut. Am acceptat să vin încoace doar ca să pun capăt unei nebunii a familiei care vrea să mă vadă măritată. Ce, e prima dată când mă pun muierile astea de acasă, vorba lui Andy, în aşa situaţie, de nu mai ştiu pe unde să scot cămaşa? Mi-au mai găsit pretendenţi de ăştia fără căpătâi, numai buni de însurătoare cu mine, femeie, cum ar veni, singură, nemăritată şi cu trei copii... M-au învăţat ce mimică să abordez, cum să mă port, ce să zic când deschid gura. Mi-au ţinut şi logosuri despre ce ar trebui să spun că am ajuns în situaţia asta. Că vezi, doamne, bărbatul a murit, a fost bolnav, m-a lăsat, bietul de el. Dar cât ne-am iubit, ehei... Aşa e viaţa asta, ce să-i faci... Unul pe acolo, pe lumea cealaltă, altul pe aici, cu greutăţile vieţii ăsteia. De gura lor, cu unii dintre potenţialii bărbaţi cu care ar fi fost bine să mă căsătoresc, m-am şi întâlnit. Cum nu aveam şi nu am gând de căpătuială, cum comentează mama şi mătuşa, mama lui Andy, nu m-am purtat deloc cu bieţii oameni mieros, linguşitor, avid de pus pirostriile cu orice preţ. Ba, cu bună ştiinţă i-am mai pus, câteodată, şi pe fugă pe presupuşii mei peţitori, deşirându-le verzi şi uscate, desigur, lucruri care nu fac cinste unei femei voitoare de cununie în faptul serii, dar şi afişând ostentativ o purtare nedemnă de o mamă serioasă cu trei copii acasă. Am crezut şi acum – doar sunt Stan Păţitul - că mi s-a aranjat o întâlnire cu vreunul, cu cineva, cu vreun bărbat care e dispus, în ciuda faptului că am trei pietre de moară de gât, cum zice bunica, să mă ia de nevastă. Cu, aşa cum a zis Andy – ştiu, citez mult din clasiicii în viaţă din apropierea mea - un hăndrălău care n-are treabă şi nici viaţă personală, şi nici altceva mai bun de făcut, de acceptă să se vadă, volens, nolens, cu o femeie cu trei copii. Eram hotărâtă să îl fac în sânge pe acel bărbat. Să nu mai dea în viaţa lui curs vreunei provocări lansate de babele din tot Sud-Estul Europei. Să se zgârie pe faţă că a dat peste aşa nebună. Ba, când Andy a admis să meargă cu mine, m-am gândit să-l pun de-a binelea pe fugă. Să se termine odată, pentru totdeauna, cu prostiile astea. Nu vreau să mă mărit. Nu vreau niciun bărbat. Nu vreau pe nimeni în viaţa mea. Nu vreau niciun tată pentru copiii mei. Maria are unul, iar băieţii l-au avut pe cel mai minunat. Iar eu am învăţat să le fiu şi mamă, să le fiu şi tată. M-a învăţat viaţa. E bine aşa. Ne e bine aşa. Deocamdată. Nu se pun încă întrebări răscolitoare. Deruntante. Acide. La care nu ştii ce să răspunzi, ce să spui, ce să – mă gândesc şi la asta – inventezi. Eu le sunt deocamdată suficientă copiilor mei. Arhisuficientă. Au, pe de altă parte, ditai familia care, de bine, de rău, le umple timpul, le astupă curiozităţile, le stârneşte preocupările. Când s-or pune întrebările sfâşietoare de care, da, mă tem, mai ales venite de la Maria, om mai vedea. Mi-e frică de acele vremuri, de acele întrebări, de acele priviri pe care, cu siguranţă, fata mea, bucată ruptă, realmente, din el, mi le va arunca. Tem şi vorbele-i sfichiuitoare pe care mi le va spune, şi judecata ei, şi luatul ei în răspăr. Ce să-i spun, la toate nedumeririle ei, ce să-i spun? Că, pur şi simplu, am fost o proastă, că am iubit pe cine nu trebuia, că m-am lăsat pradă trăirilor de moment, că am fost bătaia lui de joc? Cum să-i spun aşa ceva? E, dincolo de tot, tatăl ei. Cum să-i spun, deci? O vreme, mi-am zis să las lucrurile aşa, să pară că tatăl băieţilor a fost şi tatăl ei. Dar are dreptul să ştie. Are dreptul să-şi cunoască rădăcinile. Are dreptul, la un moment dat, să afle. Mă rog doar să fie suficient de mare, de matură, de înţeleaptă, când va afla. Ca să înţeleagă ce a fost. Ca să nu mă judece mai mult decât trebuie. Ca să nu se revolte împotriva mea. Ca să nu o pierd. De milioane de ori, m-am gândit la lucrurile astea. De milioane de ori, am căutat în mine şi-n viaţă cel mai bun răspuns pentru fata mea. Cu tot exerciţiul făcut în acest sens, nu ştiu încă, poate că nu voi şti niciodată, ce să-i spun. Mă rog, mai e până atunci. Mai curge apă multă pe Dunăre până la acel moment. Acum, voiam doar să îl sperii pe potenţialul doritor de însurătoare cu mine. Când colo, nici vorbă de vreo întâlnire matrimonială. Nici vorbă de vreo găseală de aia aranjată de babe. Nici vorbă de vreun pretendent la mâna mea şi la nurii mei. Şi mă trezesc, brusc, atât de brusc că era să îmi pierd de-a dreptul capul, aruncată în vârtejul unui concurs literar de vază şi nu ştiu, chiar nu ştiu ce să înţeleg. Ce caut, ce caut eu la concursul ăsta? Lumea prezentă aici a trimis lucrări literare, a muncit, a scris, s-a strofocat, a asudat, s-a opintit pentru un loc câştigător. Eu ce caut? Eu nu am trimis nimic, nimic. De mult nu mai fac asta. Nici nu mai ştiu – şi nici nu mă interesează, serios, – pe unde se mai ţin concursuri de acest gen. Nici ce se cere, nici ce se caută, nici cine mai participă, nici ce scriitori ori ziarişti jurizează evenimentul. Şi, pe cuvânt că sunt încă în deplinătatea facultăţilor mintale. Ştiu ce fac, pe unde calc, cu cine mă întâlnesc, ce preocupări am! Şi nu am trimis nimic la acest concurs literar! Nu mai trimit nimic de opt ani. De când m-am întors de acolo, din... Când cu... Când cu nenorocirile alea... Atunci, cum am ajuns eu aici? De unde mi se trage? Cine mi-a făcut-o? Cine ce a trimis la concursul ăsta în numele meu? E în numele meu, căci a fost dat numărul de fix de acasă, de la Sinaia, poate şi adresa. Deci, nu e din acest punct de vedere o greşeală. O coincidenţă. Nu e vorba despre faptul că poate mai există o Cristina Dragu şi a fost încurcată cu mine. La telefonul de acasă s-a sunat în câteva rânduri, chiar insistent aş spune, având în vedere că, măcar de trei ori am fost anunţată eu de întâlnirea aceea. Ca şi cum se temea că nu dau curs invitaţiei. Deci săgeata a fost aruncată nu aiurea, unde s-o găsi, la întâmplare, ci direct la ţintă. Eu am fost, categoric, cea vizată. Cel care a sunat, probabil Andreescu, din câte am înţeles pe aici că el s-a ocupat de toate telefoanele date concurenţilor, mă căuta, strict şi special, pe mine. Ştia, care va să zică, numele meu şi numărul de telefon. Ochit, ţintit, cum ar veni... Şi, totuşi, eu pe Andreescu nu îl cunosc, nu îl cunoşteam, mă rog. Până aici, nu l-am văzut în viaţa mea. Nici nu ştiam că există. Atunci, de ce m-a sunat? De ce m-a căutat? De ce a insistat să vin aici? Ca un bărbat care caută o femeie, care cheamă o femeie la întâlnire în faţa unui hotel? Asta, ca să fac corelaţii cât de cât clare. Deci, nu m-a căutat ca un bărbat care caută o femeie. Fie şi graţie unei puneri la cale de cineva, de babele de acasă de la mine. M-a căutat pentru concurs. Nu e urmă de dubiu aici. Şi, totuşi, eu nu am trimis nimic la concursul ăsta. Nici măcar nu am mai scris în vremea din urmă de să mă rup, de să explodez ca şampania, de să fac depozit de manuscrise, în afară, desigur, de agendele stenografiate, aruncate acum alandala prin pod. Nici n-am mai scris, deci n-am material „încriminator”, cum ar veni, darmite să mai mă şi bată gândul să particip pe la concursuri de astea. Să caut adrese, nume de contact, numere de telefon, termen de participare şi câte şi mai câte... N-am făcut nimic din toate astea. Başca nu tu roman trimis, nu tu nuvelă, nu tu text bun de intrat într-un concurs literar de aşa amploare, ca ăsta de la Ploieşti. Şi atunci? A scris cineva ceva în numele meu? S-a semnat cu numele meu? A dat datele mele de autentificare? Poate chiar datele mele de identitate? Asta e grav, dacă e aşa. Împrumutare de identitate, din partea aceluia, dar şi vină nemărginită dintr-a mea, care accept, mă complac, sunt de acord să mă fâţâi printre aceşti participanţi la concursul ăsta, ca şi cum sunt, cu adevărat, cea care a scris şi trimis şi, uite, a câştigat. Dar asta e o impostură crasă din parte-mi. Sunt, oare, victima vreunei cacealmale? Vrea el să-şi bată joc de mine? Să-mi plătească vreo poliţă? Să mă pună într-o lumină tâmpită? Să vadă ce îmi poate pielea? Dacă accept laurii nemeritaţi? Dar de ce ar face-o? De ce? După atâta timp?... Mult timp... De ce nu s-a răzbunat mai demult pe mine, dacă avea un aşa gând? De ce acum? Nu are logică. Nu are sens. Nici deducţia asta, care numai logică nu e, nici altceva. Nimic nu are logică. Dar dacă e aşa - presupunem, că tot nu am altceva mai bun de făcut - dacă, să zicem că s-a pus, volens, nolens, cu sau fără logică, să se ţină de cioace cu mine, deşi nu mi-l imaginez făcând astfel, de ce s-a mirat atâta când m-a văzut? De ce i-a căzut, cum zice Andy, faţa? „Piaza Rea a încremenit când te-a văzut cu mine. I-a picat faţa!”. Aşa zice Andy... De ce i s-a înnegrit, pur şi simplu, obrazul? De ce avea mina aia posacă şi furioasă de-a dreptul? De ce era năuc de-a binelea? De ce era într-atât de surprins? Cum să pună la cale o punere în scenă şi apoi să mimeze şocul? Căci chiar şocat a fost! Cât mă urăşte, Doamne! Cât continuă să mă urască! Şi eu... Şi eu cât îl iubesc încă! Nici n-am nevoie de radar ca să detectez, ca să ştiu, ca să intuiesc aşa sentimente. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Rămân dăltuite, indiferent de intemperiile vieţii, în suflet. Nu, că sunt nebună! Sunt nebună! Nu pot să spun astfel de lucruri, nu pot să admit că... Nu, greşit, rectific, modific, schimb: cât l-am iubit! La trecut, doar la trecut! L-am iubit... Prezentul nu mai există. Prezentul nu e al lui. Prezentul nu i-l mai pot dărui lui. El nu mai e în prezentul meu. Noi doi nu mai suntem în acelaşi timp, chiar dacă întâmplarea ne-a aruncat, pentru scurt timp, în acelaşi spaţiu. Iar despre viitor, căci nu se poate vorbi despre primele două fără marte din post, oho, nici nu poate fi vorba... Drumurile noastre merg demult paralel. Nu se întâlnesc în niciun punct. Nu converg. Nu sunt comune. Nici măcar vecine, probabil. Ne desparte o galaxie. Ne desparte o eră. Ne desparte totul. Şi nu mai vreau, nu mai trebuie să mă gândesc, mai ales acum, mai ales aici, când pot pica, unde pot cădea, că îl iubesc. Că e singurul, unicul, neasemuitul... Măcar să nu mă mai gândesc. Acum şi aici. El nu există, nu mai există, pentru mine. E doar un om ca toţi oamenii din toată lumea asta. Nu înseamnă, nu mai înseamnă azi nimic pentru mine. Sau, şi mai bine, să mă gândesc că nu ne-am întâlnit, nu am vorbit, nu ne-am iubit vreodată. Suntem doar doi necunoscuţi pe scena vieţii. Întâmplarea ne-a adus alături – desigur, doar pentru cinci zile afurisite - dar nu însemnăm nimic unul pentru altul, el nu înseamnă nimic pentru mine. Iar eu pentru el, nici atât. N-am însemnat nici când credeam că însemn, că trebuie să însemn, că nu se poate să nu însemn, date fiind toate... Mă rog... Şi, totuşi... Ce caut eu aici, fi-r-ar să fie? Ce caut? Ce?... Ce lucrări literere, ce concurs, ce selecţie, ce jurizare ca să ajung aici, printre premianţi? Căci, cică aşa s-a întâmplat, aici au ajuns câştigătorii concursului, de la mai multe secţiuni, urmând să se decidă în ultima zi, de alt juriu, care e ordinea premiilor şi a premianţilor. Ca să mă dumiresc, trebuie să pun, discret, întrebări. Să fac săpături. Să încerc să aflu. Presupun că, primul pas este să ştiu şi eu ce am trimis eu la concursul ăsta. Ce lucrare. Cum se numeşte. Despre ce e vorba în ea. Ce naiba scrie în paginile alea ajunse la oamenii ăştia. Şi de ce Andreescu n-a vorbit clar, când a sunat, despre ce e vorba. De ce nu a pomenit niciodată despre concurs, despre câştigat, despre cele în faţa cărora am fost pusă ajungând aici şi despre care nu am ştiut nimic”. Andreescu lasă dosarul de sub ochi, dar nu şi din mână. În el se dau, una după alta, multe lupte. Un război întreg. Infernal. Pustiitor. Şi greu. Şi, din multe puncte de vedere, de neînţeles. Cum naiba n-a trimis nimic la concurs? Cum nu ştie despre ce este vorba? Cum de e năucă? Doar s-a dovedit că ea scrisese „Vieţi”. Că ambele manuscrise trimise la concurs aveau aceeaşi scriitură, acelaşi sens, aceeaşi poveste, aceleaşi personaje, aceeaşi temă. Ba, şi semnele de punctuaţie erau puse la fel de corect, alineatele erau lăsate la aceeaşi distanţă, totul era la fel. Deşi nu era nimic scris de mână, erau multe semne că cele două fragmente de roman erau scrise de aceeaşi persoană. Nu toată lumea scrie la fel, chiar dacă pare că acuma, la calculator, se folosesc aceleaşi semne şi aceleaşi litere. Şi erau ale ei. Dar cum de nu ştie ce a trimis? Nu ea le-a trimis, oare, aşa cum tot spune, cum se plânge, cum se lamentează? Altcineva? Cine? Şi de ce? De ce două manuscrise? În fond, şi el s-a întrebat, oarecum amuzat că avea în faţă două fragmente diferite din acelaşi text şi nu două texte diferite, de ce persoana alesese să participe astfel la concurs. De ce nu trimisese două lucrări, în loc de una, cu fragmente diferite ale acestei lucrări. De altfel, cele două manuscrise au venit prin poştă la date diferite, dar cu acelaşi expeditor. Cristina Dragu! Poate cu adrese diferite? Nu, era aceeaşi adresă, ştie clar asta! Aceeaşi stradă, acelaşi număr... Poate fuseseră expediate amândouă de la poşta din Sinaia? Poate nu şi ştampilele erau diferite pe plicuri? Adică să fie nu un singur expeditor, cum e normal, ci doi? Adică are dreptate fata cu ochi măslinii când zice că?... Adică ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? Două localităţi diferite ca punct de expediţie sau doar Sinaia?
Posted on: Fri, 12 Jul 2013 07:49:23 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015