Sa am vină doar pentru că m-am născut? Să fie vreun blestem aruncat de babe răutăcioase pe biata mea mamă? Ce se întâmplă cu mine? De ce nu-mi pot găsi liniștea? Trăiesc o poveste de dragoste minunată, o poveste care mă face să simt că există universuri paralele și că trăiesc și că simt asta, simultan în ele. El, un prinț pe cal alb, eu, o blondă micuță și dulce. Ce lipsește în formula asta? Unde se rupe lanțul? Probabil nu e rupt nicăieri. Așa a fost să fie! Da, e cât se poate de însurat, dar are niște ochi magnifici și o privire ce încremenește stanele de piatră chiar, brațe puternice și păr cârlionțat. Mai are ceva-ul acela ce mă face să uit de toată realitatea, de neîmpliniri, de foame, de dorințe deșarte, îmi da doar forță să -l iubesc, să trăiesc pentru el și să vibrez numai la atingerile lui. Viața cu el era trepidantă, niciodată nu știam ce va face, când va suna, unde vom pleca data următoare, nu știam dacă voi primi o floare, o bomboană dulce sau o mică excursie în doi. Știi cum e să nu iubești un om decât pentru el, corp și minte. Atât! Nu pentru banii de întreținere pe care-i aduce la sfârșit de lună, nu pentru mașina Skoda nou nouță sau pentru excursia de sfarșit de an de la MOnte Carlo sau Hawaii. Pur și simplu să iubești un om cu toată forța și nimic mai mult. NU , evident că nu-l iubesc cu nevasta și copii cu tot. totul intră într-un șablon la acest capitol. Urăsc această familie de care ține cu dinții, mi se ia de el și de tot în momentul în care își trezește sentimentele de vinovăție față de aia, mai ales că apar în prezența mea. Dar dacă pun totul cap la cap ajung să realizez că îl iubesc cu totul de atâta timp încât simt că nevastă-sa e nevastă-mea și copiii lui sunt copiii mei. Nu ca sentimente, ci material vorbind. Sunt acolo prin gândurile lui, prin neliniștea pe care mi-o transmite când vorbește despre lipsurile financiare pe care le are. De ce trebuie să știu eu toate astea? În ultimul timp am realizat iarăși că-l iubesc atât de mult încât nu pot trăi fără el și plâng, plâng ca nebuna. În ultimul timp am aflat că sunt iubită cu patos nebun, cu dăruire fizică de Altul. Atingeri tandre, mi-a luat mâna în mâna lui, mi-a sărutat-o încet și mi-a transmis fiorii noului. Mă simt vinovată! El e un tip interesant, vorbește mult și simt că vreau ceva nou, vreau să evadez din lumea mea, să simt că trăiesc iarăși, vreau să vibrez cu fiecare celulă. M-a luat prin surprindere și m-a sărutat , aproape cu forța. Mă simt vinovată! De ce i-am permis să facă acest lucru? Altul.... mă gândesc mereu la el. Realizez că nu m-aș gândi dacă El mi-ar dărui atenția lui deplină. Poate dacă nu ar fi însurat? N-am idee. Oare l-am înșelat? Sărutul acela copilăresc al Altuia pe buzele mele strânse înseamnă că mi-am înșelat Însuratul Iubit? De ce această vinovăție cruntă? El oare nu mă înșeală cu nevastă-sa în fiecare noapte?
Posted on: Wed, 26 Jun 2013 07:56:37 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015