Scrisoare deschisă către un jurnalist pseudo-consumator de artă contemporană Am citit cu o uimire, care s-a transformat în cele din urmă într-un soi de revoltă, un articol penibil nu prin limbajul pamfletar, care are valențele sale, ci prin substanța sa, ce se vrea o analizare a relației dintre artiștii creatori de artă, validarea creațiilor, consumul de artă și implicarea statului pentru susținerea artiștilor contemporani. În esență, respectivul jurnalist zice așa: producția de artă contemporană trebuie să se susțină exclusiv prin vânzările de artă și, deci, singurul criteriu pentru a califica arta ca fiind bună este acela al validării ei prin plata unui preț de către un cumpărător. Altfel spus, artistul care nu vinde sau nu vinde suficient pentru a trăi și a produce arta nu trebuie susținut sub nici o formă din bugetul de stat la care inclusiv respectivul jurnalist este contribuabil, și de aici revolta lui. Superficialitatea unei astfel de analize este aproape dezarmantă și singura reacție pe care poți să o ai, plecând de la premisa că persoana este de bună credință, este aceea că este inacceptabil de needucată pentru un jurnalist în înțelegerea rolului creatorilor de artă și al relației lor cu o societate democrată în contextual unei piețe libere de tip capitalist. Să luăm pe rând câteva afirmații (cotate în ghilimele) pentru a le comenta: 1) “Nu-ți vinzi arta? Atunci plătește-o tu!” Dragă jurnalistule, producția de artă nu este chiar o marfă în sens clasic capitalist. Dacă vorbim de piulițe, automobile, mobila de bucătărie etc, atunci ai dreptate, dacă nu satisface o nevoie identificată, nu are valoare de întrebuințare și, în final nu se vinde, atunci respectivul producător o ia pe drumul falimentului. Arta însă poate fi consumată și doar prin actul privirii, care nu implică o tranzacție financiară, cel mult una estetică, de fapt, ca să vorbim într-un limbaj mai tehnic, este singura clasă de active care poate fi “consumată” și doar prin actul de a fi privită (având-o sau nu în proprietate). Bineînțeles că privitul artei poate fi gratis sau poate să coste ceva, dar depinde unde o privești, într-o galerie, într-un muzeu, într-un spațiu cultural etc, oricum idea este că arta poate fi consumată și fără să fie vândută, dar, pentru a fi privită, trebuie produsă, iar artistul are niște costuri. 2) “Nu există un drept divin de a face lucruri urâte” Adică artistul nu are dreptul de a produce artă “urâtă” sau, cel mult, interpretez eu, poate fi și urâtă, dar pe banii artistului, nu pe banii contribuabilului. Superficialitatea afirmației este incomensurabilă! Chiar acceptând premisa că urâtul dispare, cum am ști ce este frumos, dacă nu ar exista și urâtul? Cum am deosebi oamenii frumoși de cei urâți, care iată, au și ei dreptul divin să existe! Mai greu este să detectezi sufletul urât în omul frumos sau să descoperi sufletul frumos în omul urât.Poate are rost să mai adaugam și ceva din întepleciunea populară: nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie! Acceptând că artistul produce și artă urâtă, nu înteleg de ce lui, artistului, i se neagă acest drept în timp ce altor prestatori de servicii bugetari (așa sunt asimilați și artiștii de către jurnalist) acest drept de a “presta urât” pe banii contribuabilor le este tolerat cel puțin “de facto”: medicilor care-ți afectează sănătatea, funcționarilor publici care-ți consumă timp și nervi, judecătorilor care judecă strâmb etc. 3) ”Plăcerea mea estetică”, zice dl jurnalist, este justificarea sa pentru emiterea de judecăți de valoare. Aici aș putea fi de acord, dacă plăcerea sa estetică i-ar genera judecăți de valoare aplicabile strict sieși și fără pretenții generalizatoare. Dar dacă pretenția ar fi ca plăcerea sa estetică, sau a oricărui alt consumator individual de artă, să se constituie în etalonul general de apreciere al valorii unui artist sau al unei opere de artă, atunci gogomănia este atât de evidentă încât nu are sensul să o mai comentăm. 4) ”Nu există artist dacă nu există client” Nici clasicilor capitalismului de piață nu le-ar fi trecut prin cap să o spună așa direct! Adică nu există suflet și spirit (ca ingrediente ale creației artistice), dacă nu există un cumpărător gata să plătească cash-ul (sau, mă rog, cu cardul), pentru că dl jurnalist nu se referă la “client” nici măcar în sensul privitorului/admiratorului, ci în sensul cumpărătorului cu banii în portofel! De unde știu? Păi vedeți următoarea afirmație: 5) ”Frumos e ceea ce spune portofelul meu...”, dar precizează cu o sinceritate de apreciat ”… ca să fiu cît se poate de mitocan”. Asta chiar i-a ieșit! Nu putem nega dreptul oricărui individ să-și cheltuiască banii pe “frumosul” său, dar asta nu înseamnă că, dacă nu are banii în buzunar, “frumosul” se transform brusc în “urât”. În plus, “frumosul” său nu este și “frumosul” meu și, principial vorbind, “frumosul” nu este identificat neapărat de cei care au banii în portofel! În foarte multe cazuri aș adăuga, din fericire! Departe de a nega importanța banilor în impunerea unui anumit ”frumos” (în sensul valorii artistice și al unei cote de piață), dar de aici și până la suprapunerea cinică a puterii de cumpărare (uneori de manipulare) cu “frumosul” este cale lungă. Câți mari artiști au făcut foamea pentru că portofelul contemporanilor lor nu s-a deschis? Foarte mulți, de multe ori dintre cei mai mari artiști, pentru că de multe ori cei cu portofelul vedeau “urât”-ul în ceea ce era un “frumos” pentru generația următoare. Și aici este unul din rolurile statului ca sponsor al artei, să susțină după posibilități, pe baza unor criterii transparente, oneste, și artistul care nu vinde, pentru a nu rata șansa, fie ea cât de mică, de a ține în viață o creație de valoare pentru generația următoare. Tranșând dilema de a reacționa sau nu, am comentat cu neplăcere un text nefericit, de care niciun jurnalist profesionist nu poate fi mândru. Poate fi cel mult mândruță. Emilian Radu, colecționar de artă contemporană Președinte al Consiliului Director AMNAC
Posted on: Mon, 09 Sep 2013 11:48:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015