Se făcea că zburam deasupra unei pajişti înverzite; nu eram singură, ci comunicam, în zbor, cu o familie de culoare. Erau nişte persoane prietenoase, din America, pe care nu le cunosc în mod real, dar ceva din mine m-ar putea face să jur că ele există cu adevărat, undeva, că sunt palpabile şi, de ce nu, poate în acelaşi timp visau şi ele că zburau alături de-o tipă albă din Europa. Nu eram deloc uimită că pot zbura, era ceva foarte firesc, intrinsec fiinţei umane, ca şi cum aş păşi pe-un bulevard oarecare, ca şi cum aş visa sau aş respira. M-am trezit apoi, bezmetică după vis, şi-n lumina puternică care-mi intra prin fereastră, "păşind ca pe-o altă planetă, imensă, străină şi grea", mă uitam încă buimacă după o pereche de aripi. Adineauri, la cafea, cu gândul la visul intens pe care l-am avut, mi-am amintit cuvintele lui Gellu Naum din Zenobia: "Jucam un joc plăcut: între imaginarul imaginat şi imaginarul trăit mă încerca nostalgia unui paradis posibil."
Posted on: Wed, 10 Jul 2013 07:02:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015