Străinul din tren Capitolul VI Mă îndrept spre grădină cât mai ușor posibil, pentru a nu îi trezi bunicii suspiciuni. Grădina e plină de zarzavat, roșii, castraveți, ceapă. Această grădină de o mie și ceva de metri pătrați e moștenirea bunicilor de la C.A.P., de care bunica e foarte mândră. Înaintez printre tulpinile lungi de porumb uscat ce se înalță ca niște soldați, unii mai zvelți, alții mai cocoșați. Observ în depărtare o siluetă ce stă nemișcată în adierea plăcută a vântului. Soarele ce apune roșiatic în depărtare nu îmi dă voie să îi văd fața. Fâșiile norilor, ca niște bucăți de vată întinse, completează peisajul de vis. Globul mare de apă ce irigă câmpul se înalță semeț spre cer, iar câteva păsări zboară lin deasupra lui. Mă apropii de Străinul ce stă în așteptarea mea și care niciodată nu s-ar fi plictisit astfel, ca și cum ar fi avut o eternitate în această lume. Acum amândoi suntem îmbrăcați în alb, însă albul hainelor lui arată impecabil, parcă fără pic de asemănare cu albul lu-mii. - Bună din nou, Împărat al Muștelor, spun eu apropiindu-mă și mai tare de el. - Bună seara, gingașă domnișoară. Se pare că ai ajuns mai devreme decât programasem. - Mi-aș fi dorit să ajung prima aici, numai că tu mi-ai luat-o înainte. - Eu sunt aici încă de când ne-am despărțit. Acesta e locul meu de suflet, mai ales la apus. Dar ce-i cu tine? Ce te frământă? - Astăzi am auzit două bătrâne vorbind despre o fată din sat. Au folosit un cuvânt foarte urât la adresa ei, doar pentru că nu merge la Biserică. Dacă trăiam aici și eu? Dacă așa s-ar fi vorbit și despre mine? Nici eu nu merg la Biserică. Nu mai merg de ceva timp pentru că nu mai cred în Biserică. Nu mai cred în nimic de când am pierdut cele mai bune și mai iubite persoane din viața mea, cele lângă care am crescut, cu care am copilărit. Ne așezăm amândoi pe iarba moale a câmpului, cu privirea ațintită către apus. Străinul mă privește pieziș. - Când eram ca tine, Marina, nici eu nu obișnuiam să cred în nimic, dar apoi, am trăit niște momente ce nu oricui îi este dat să le trăiască în viața asta. Îmi amintesc de o zi de toamnă ploioasă, întunecoasă. [...] Eu am plecat, m-am îndepărtat pentru câteva momente și am zărit în depărtare o turmă de oi cu păstorul lor. Am început să mă întreb dacă sigur nu consumasem și eu din praful magic. Norii se adunaseră pe cer ca și cum aș fi avut în față o pictură foarte frumos realizată. Era mirific. [...] Întotdeauna am avut o viziune mult prea realistă despre viață și am crezut că dacă voi încerca să fac acest lucru, voi iubi mai mult lumea în care trăiesc. M-am apropiat tot mai tare de turmă, iar omul ce le îngrijea stătea zgribulit pe o pătură de frunze uscate. Era mort de foame și de frig. I-am oferit din rucsacul meu o bucată de pâine, pe care a împărțit-o cu o bovină mică și rănită. L-am întrebat ce mănâncă el în fiecare zi, dar nu a știut să răspundă concret la întrebare. L-am întrebat apoi pentru ce trăiește și care crede că îi este rostul pe acest pământ, și știi ce mi-a răspuns? Tac și îl ascult cu foarte mare atenție și interes, dar nu încerc să ghicesc ce urmează să spună pentru că, mai mult ca niciodată, un răspuns greșit nu și-ar găsi locul în nici un fel în această istorisire. - A spus că trăiește pentru oile lui, așa cum Iisus a coborât pentru noi. A zis că se sacrifică pentru ele așa cum El S-a sacrificat pentru noi. Că în fiecare zi se răstignește pentru ele și niciodată nu se plânge că nu are nimic să mănânce. Mi-a vorbit atât de mândru despre ele, despre viața lui singuratică, și își iubea viața așa cum te iubesc eu pe tine. - Tu mă iubești pe mine? Ochii mei se măresc, iar inima începe să bată mai tare. Mă iubește? Dar cum e posibil? Dar de ce? - Eu te iubesc în felul meu, Marina. Ca pe o soră în această lume în care ești oricum singur, indiferent de numărul celor ce te înconjoară. Eu nu credeam în Dumnezeu, draga mea, eu nu credeam în Rai, eu nu credeam în Iad, eram la fel ca tine. Eram pustiit, supărat și confuz și nu credeam în nimic. L-am părăsit pe acel păstor cu tristețe pentru că în mod normal ar fi rămas singur din nou.[...] O ploaie deasă spăla pământul, iar eu urma să o numesc ploaia păcatelor. Când i-a văzut mama în pielea goală, cu ochii grei, stând tolăniți pe acea iarbă uscată, bătătorită și rece a încremenit. Lacrimile ei udau pământul în ritmul picăturilor de ploaie ce cădeau ne-contenit. Ochii Străinului se umplu de lacrimi, iar eu simt cum fiecare părticică a corpului meu se cutremură de-a binelea. Vântul cald ce mai devreme adia ușor se oprise și el, parcă să nu îl deranjeze din povestit. - Când tatăl meu și-a dat seama ce se întâmplase de fapt, s-a repezit la mine și mi-a smuls hainele una câte una până când am rămas de-a dreptul gol, în ploaia rece, pe care o simțeam asemenea unei răzători ce dezgolește varza foaie cu foaie, o ploaie acidă ce îmi topea fiecare fir de păr de pe corp, ce urma apoi să ajungă la oase, sfărâmându-le ca pe niște crengi putrezite. Atât de vi-novat mă simțeam. [...]Am alergat spre bătrânul cu oile, iar atunci mi-am dat seama că părăsindu-l îi făcusem cel mai mare bine. Avea să rămână singur pentru tot restul vieții, fără prieteni, fără dușmani, fără ură. Când am ajuns acolo, bătrânul nu mai era. Nici oile nu mai erau. Am privit de jur împrejur și tot ce mă putea înconjura nu erau decât niște pietre mari și albe, aruncate ici și colo. Parcă mă trezisem dintr-un vis. Tot ce am mai putut găsi în iarbă a fost o cruciuliță veche, pe care probabil cineva o pierduse. Așa am crezut atunci. - Și ce ai făcut apoi? Povestea Străinului m-a făcut să mă cutremur de-a binelea. Aveam din ce în ce mai multe lucruri în comun și nu știam cum să îi spun. Într-un fel, mă bucuram atât de tare de existența lui și aproape că începeam să îl iubesc. Iubeam faptul că un om căruia îi fusese dat să trăiască lucruri ieșite din comun mă făcea să vreau să înțeleg viața din ce în ce mai mult. Străinul continuă să povestească, ca și cum ar fi citit dintr-o carte. - Îmi amintesc că ploaia s-a oprit brusc și că am mers spre casă mai îngândurat ca niciodată. Într-un fel, nu vroiam să ajung, ci să rămân aici pentru totdeauna, să cresc oi, să mă hrănesc cot la cot cu ele, să dorm cu ele, să fiu singur, pentru că mă gândeam, dacă proprii mei frați mă urau, de ce m-ar fi putut iubi un alt om? Din acea zi mi-am dat seama că în adâncul meu am crezut întotdeauna în Dumnezeu, într-un Dumnezeu al meu și m-am hotărât să îl slujesc, să îl cunosc, măcar o părticică din El, oricât de măruntă ar fi fost ea. - Așa că ai hotărât să devii preot. - Povestea ta care e, Marina? Pentru că sunt convins că ai și tu o poveste a ta, pe care aș vrea din tot sufletul să o cunosc. Privirea mea e încă pierdută spre apus. Îmi vine greu să îmi spun povestea pentru că nu vreau să fiu obligată să cred și eu în Dumnezeu. Nu vreau să fiu judecată și nici să mi se dea sfaturi. Inima continuă să-mi bată din ce în ce mai tare, dar faptul că Străinul s-a deschis atât de ușor în fața mea mă face să îi povestesc și eu ce mă frământă. Cu orice risc încep să povestesc, fără a-l privi în ochi. - Mi-am petrecut întreaga copilărie aici, împreună cu bunicii mei. Încă de mică mi-a plăcut să fiu singură, să mă joc singură. De foarte multe ori, părinții ori bunicii mă surprindeau vorbind singură, cântând prin casă cu o sticlă de parfum pe post de microfon. Eu niciodată nu m-am jucat cu păpuși, asemenea tuturor fetițelor. Eu iubeam mașinile, jucăriile de pluș pe care le colecționam împreună cu tatăl meu și micile surprize din ouăle Kinder, pe care le primeam de la bunicul și străbunicul meu. Am avut un șoc imens când am avut parte de primul deces, cel al străbunicului meu, dar nimeni nu a putut înțelege pe deplin ce era în mintea și sufletul meu de copil de numai șase ani. După ce a murit și bunicul meu, am continuat să îmi petrec verile aici cu bunica, pentru a nu fi singură. Într-o zi a plecat pe câmp împreună cu alți oameni de aici din sat. Am rămas singură acasă, eram obișnuită și bucuroasă că am rămas singură, așa că mi-am adunat păpușile Barbie primite de la verișoarele mele. Bunica mea a fost croitoreasă pentru o perioadă scurtă de timp, apoi a continuat să lucreze acasă pentru oamenii din sat. Am stat mereu pe lângă fusta ei și m-am simțit at-rasă de ceea ce făcea, așa că am început și eu să cos haine pentru păpușile aruncate în pod. (Mai apoi am început să le tund.) M-am jucat așa timp de câteva minute, până când una dintre hăinuțe nu se potrivea pe nici un manechin. Încet, încet am început să îmi pierd răbdarea, am devenit furioasă, agitată, de-a dreptul diabolică. Îmi amintesc cum tot corpul a început să îmi fiarbă, apoi am luat acea păpușă de păr. Am începu să arunc cu ea peste tot prin casă, am țipat, am plâns, devenisem de-a dreptul agitată, disperată. După tot zbuciumul ce a durat câteva minute, s-a întâmplat ceva ce m-a cutremurat cu totul pentru tot restul vieții mele. O voce groasă, blândă, aparent a unui bărbat m-a strigat… De trei ori. Vocea a început să strige din ce în ce mai tare, până când m-am oprit. Am făcut ochii mari, dinții au început să îmi clănțăne, șiroaie de transpirație își făceau loc pe obrajii mei ce ardeau ca două torțe, părul mi-era ciufulit, iar inima îmi bătea asemenea unui clopot imens. Mă oprisem. Vocea a continuat spunând: Marina, Marina, potolește-te! Potolește-te acum! Vocea se auzea în ecou, ca și cum m-aș fi aflat în scara unui bloc, un templu sau o biserică. M-am cutremurat. Am dat drumul păpușii, am începu să o sărut și să o mângâi, ca și cum spiritul ei mi-ar fi vorbit. Am așezat-o în cutia unde țineam toate păpușile, apoi am aruncat toate jucăriile din jurul meu ca și cum aș fi încercat să mă apăr de niște soldați ce urmau să mă ucidă. Am strigat-o instinctiv pe bunica mea. Am căutat-o peste tot, în bucătărie, în grădină, până și în pod. Mi-a luat cam o oră să-mi pot da seama unde se afla de fapt, să îmi reamintesc. M-am jucat de-a v-ați-ascunselea prin curte căutând un bărbat, o siluetă, pe cineva ce m-ar fi putut vedea pe fereastră, nimic nu era acolo, nimic fizic, nimeni. M-am așezat pe scările casei de unde am privit în gol timp de câteva ore, până la sosirea bunicii. Am privit multitudinea de oameni ce se întorseseră flămânzi de la câmp, murdari, însetați, dar totuși plini de voie bună. I-am privit cum și-au spălat mâinile, cum s-au așezat la masă, cum au pus Radio România Actualități și cum au început să comenteze cele ascultate, bându-și cu toții băutura ce servea drept aperitiv. Au mâncat felul unu, felul doi, au băut apă, vin, au cerut banii pentru o zi de muncă, iar eu am rămas acolo, fără să mă vadă, fără să îi aud, fără să mănânc măcar. Timp de câteva seri, în timp ce îmi spuneam rugăciunea începusem să simt mâini fine ce îmi mângâiau spatele, dar niciodată mâinile bunicii. Am întrebat zeci de preoți cum ar putea ei să explice tot ce mi s-a întâmplat, însă cu toții mi-au dat explicații ciudate, tot mai diferite. Atunci încercam să explic totul spiritual, să cred că am avut o revelație, că Dumnezeu mi s-a adresat mie. Am încercat apoi să îmi explic științific, dar nici acum nu am găsit un răspuns concret. Probabil că nu îl voi găsi niciodată. Retrăiesc acele clipe și încă nu-mi vine să cred că am povestit toate aceste lucruri unui străin. Ce mă sperie cel mai tare este faptul că mă regăsesc atât de bine în persoana lui, simt o fericire pe care nu am mai simțit-o niciodată, simt ceva pur în mine, simt cum inima devine din ce în ce mai ușoară, ca și cum o piatră imensă mi-a fost luată de acolo. - De ce nu spui nimic? Mă uit spre ochii lui și simt cum privirea îi surâde. - Tu ești bolnavă, Marina. Trebuie să înțelegi asta într-o bună zi. Într-o bună zi va trebui să accepți asta. Sufletul tău e bolnav, iar Dumnezeu te simte, tu nu ai fost lăsată pe acest pământ ca orice altă persoană dintre toate care ne înconjoară, tu ai un scop în această lume. Ai o minte sclipitoare, ești frumoasă, iar din câte văd eu, nu ești frumoasă doar la exterior, iar asta este ce mă face pe mine să te iubesc. Într-o zi vei înțelege modul în care te iubesc eu. Ești un om bogat, dar tu nu ai acele bogății care se cumpără în bani. Tu ai fost înzestrată cu bogății după care nimeni din lumea asta nu mai aleargă. Iar oa-menii ce își dau seama într-un fel că sunt săraci de-a binelea, oamenii ce au tot ce își doresc din punct de vedere material, ajung și ei să viseze la bogățiile pe care le avem noi, cei diferiți. Privesc în depărtare și observ cum apar stelele, una câte una, iar luna se înalță printre ele, mare, rotundă, plină și albă. În seara asta e albă, mai albă ca niciodată. Luminează câmpurile ca pe niște cărți deschise sub lu-mina unei lămpi aprinse. Greierii și-au început deja cântecele, iar urechile mele sunt încântate de acest concert ce se dă gratis în fiecare seară, în orice loc te-ai opri pentru a-i asculta. Ei cântă de plăcere, au această bogăție despre care mi s-a vorbit acum câteva clipe. - Uite un licurici! O luminiță rotundă, mică, ce se mișcă în cercuri mici apare de nicăieri în fața noastră. Zboară, se înalță și dispare brusc în fața ochilor mei. - Ce frumos e! Nu am mai văzut niciodată un licurici, decât pe cei din desenele animate. Mă simt atât de bine cu tine. Mă simt atât de protejată, ca și cum nu aș trăi degeaba, ca și cum singurătatea ce m-a copleșit în ultimii ani s-ar risipi fără să întrebe de ce sau să aibă vreun dubiu. Singurătatea mă părăsește ușor, ușor și simt cum fiecare parte din mine devine tot mai ușoară, ca și cum singurătatea m-ar fi apăsat întotdeauna cu o greutate rece, ca de plumb. - Fericirea și sentimentul că nu ești singur durează întotdeauna mult prea puțin dacă nu înțelegi ce înseamnă cu adevărat aceste lucruri. Trebuie să fii fericit cu tine, să trăiești pentru a înțelege cu adevărat de ce ai fost lăsată în această lume, trebuie să știi de ce trăiești și să înțelegi că viața pe Pământ nu durează o veșnicie, că pentru orice lucru bun sau rău pe care îl faci, l-ai făcut sau îl vei face, există o răsplată pe care o primești sau nu în această viață. - Îmi vine greu să cred că există ceva după moarte. Mi-e teamă de moarte, atât de teamă încât parcă îmi doresc să îndur tot răul acestei lumi, numai pentru a trăi cât mai mult, pentru a nu cunoaște sfârșitul, pentru a nu provoca suferință nimănui. Mi-e foarte frică de sfârșit și, în același timp, simt cum las fiecare clipă să se scurgă, să treacă pe lângă mine fără ca măcar să încerc să profit de ea, să fac ceva bun cu fiecare moment de care am parte. Vreau să schimb ceva în această lume, vreau să ajut pe cineva să se simtă mai bine, vreau să simt că nu trăiesc degeaba. Dar cum să fac asta când îmi e greu să-mi răspund propriilor întrebări? Privirea îmi zboară departe și o stea căzătoare mă încântă. Un mănunchi de sclipiri ce se întinde rapid de-a lungul Orizontului. Închid ochii și, instinctive, îmi doresc ca aceste clipe să nu se încheie niciodată. - Frumoasă dorință, frumoasa mea prietenă. - De unde știi că mi-am pus o dorință? Mai mult, de unde știi ce mi-am dorit? - Categoric nu ai cum să îți pui decât o singură dorință, trăind în multitudinea de lucruri frumoase ce ne înconjoară în acest moment. Ți-ai dorit ca aceste clipe să dureze veșnic, iar acest lucru se poate împlini dacă știi ce înseamnă cu adevărat ceea ce ți-ai dorit. Mai întâi trebuie să știi ce îți dorești, iar apoi să crezi cu tot sufletul în ceea ce ți-ai dorit. Mâna lui dreaptă mă atinge pe obraz și o simt atât de catifelată și de cunoscută încât mă cutremur. Încep să-l simt ca pe o ființă neobișnuită, însă nu-mi pot da seama ce îl face atât de special. Totuși, misterul pe care l-a adus cu el o dată cu prima sa apariție în viața mea începe să încolțească din ce în ce mai tare, iar curiozitatea mea despre cine e și ce l-a adus in preajma mea e tot mai puternică. - E târziu. Trebuie să plec, altfel bunica va începe să mă caute prin sat și nu vrei să știi cum reacționează când intră în panică. Îmi pare atât de bine că am petrecut seara cu tine și abia aștept să ne reîntâlnim și mâine. - Bine, Marina. Mâine la aceeași oră te voi aștepta aici. Să ai grijă de tine. - Și tu, Străine. - Marina?! - Da? - Să te rogi și pentru mine. - Să mă rog? - La revedere, draga mea, somn ușor. Mă îndrept ușor spre casă iar de data asta trec printre stâlpii ce tremură ușor în adierea vântului. Un zâmbet necontenit își face loc pe chipul meu și am gândurile îndreptate spre ultimele două ore din viața mea. Frunzele tulpinilor de porumb se mișcă ușor în adierea lentă a vântului. Nu se mai simte nimic de jur împrejur și frica de întuneric ce până acum mă copleșea, a dispărut complet. Lumina se zărește vag în camera bunicii și îmi dau seama imediat că se uită la televizor. Intru ușor în casă și ciocăn în ușa bunicii. - Bunico, am ajuns. - Te-ai distrat? Te-ai simțit bine? Nu ai stat prea mult. Fetele astea stau până dimineața în fiecare seară. Nu le mai vezi intrând în casă până nu le cheamă părinții. - Da. M-am simțit bine, bunico. Mi-a fost dor de locurile de aici. Mă simt puțin vinovată că trebuie să-mi mint bunica și că nu îi pot spune unde am fost de fapt și de ce nu am rămas acolo până dimineață, dar nu vreau să o sperii în vreun fel. - Am pregătit ceva de mâncare, spune bunica surâzând. Am lăsat farfuriile în bucătăria de vară. Patul e făcut doar să dormi și ți-am scos niște pijamale pe care le-ai uitat aici data trecută. Bunica a avut grijă de tot, ca întotdeauna. Nu am să încetez niciodată să o iubesc pentru că mereu a avut grijă de mine fără să ceară ceva în schimb. O pup pe bunica, apoi merg să iau masa. Gust de câteva ori din fiecare farfurie, apoi mă îndrept spre cam-era mea. Lenjeria roz, cu fluturași, mă face să mă simt din nou copil. Iau telefonul de pe noptieră și apelez un număr favorit. Sper să răspundă. - Alo? Andrei? - Bună, Marina, ce faci? Ești bine? Chiar mă întrebam când ai să suni. - Da, sunt bine. Am ajuns cu bine. Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți până la ora asta, dar a trebuit să o ajut pe bunica. Sper că nu te-am trezit. Tu ce faci? Ești bine? Încă nu vreau să spun nimănui nimic despre existența străinului, așa că încerc să o ascund cât mai mult posibil - Da, sunt acasă. Sunt foarte obosit. Azi am fost cu ai mei la cumpărături pentru noua casă. Am văzut ceva ce cred că ți-ar plăcea…Dar vreau să fie o surpriză, vei vedea când ajungi acasă. - Îmi pregătești o surpriză? - Poate… Cum te simți acolo? Te-ai acomodat? - Sunt bine. Zilele acestea merg la cimitir. Vreau să pot trece peste emoțiile pe care le am de când l-am pierdut. Mi-e dor de tine, mi-ar fi plăcut să fii aici. - Vei fi bine. Aveai nevoie de puțin timp doar pentru tine. Eu te aștept. Voi fi mereu aici pentru tine. Te iubesc, Marina, ai grijă de tine. - Și eu te iubesc. Somn ușor.
Posted on: Mon, 15 Jul 2013 13:39:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015