Sunt poeţi ce-au scris o limbă… Sunt poeţi ce-au scris un vers…Lumea literară e bogată prin diversitate… Adelina Fleva face parte din această lume literară, cu sau fără voia vreunui blogger care semnează anonime şi a cărui limbă veninoasă îi otrăveşte propriul lui suflet de policier13… Despre Nina Cassian s-a tot scris că era amanta unor scriitori sau culturnici, că aşa s-ar fi lansat în literatură, întâi apărându-i, astfel, nasul… Dar, Timpul care cerne bârfele, face dreptate… Nina Cassian e o poetă ale cărui versuri încă sună melodios în Limba Română… Despre Adelina Fleva scriu,acum, puţin cam târziu… Îi tot aştept şi o a doua carte de versuri, după prima: Tratatul de la Patriarhie, apărută în 2012 la Editura AgentPress, coordonată de Daniel Vorona. Această carte de versuri e inegală şi amprenta tristeţii iremediabile a unui destin în căutarea purităţii defineşte lirica Adelinei Fleva care are o apariţie discretă în peisajul boemei bucureştene, la Boema 33… Nebunia rostirii poetice e comparabilă la ea cu aceea a unei alte poete cu un destin tragic: Mariana Marin. Imaginile poetice ale Adelinei Fleva au reverberaţii cu cromatica psihotică dată de vederea conceptuală a Ideii, aşa cum doar poeta de care aminteam, Mariana Marin, o mai avea în momentele ei de singurătate înecate în alcool. Introvertită, Adelina Fleva abia dacă îndrăzneşte a privi la mersul lumii, şi asta dintr-o timiditate excesiv controlată a eului: “eu ştiu că-Ţi sunt povară Doamne,/o umbră sunt cu sufletul curat, m-ai plămădit din suferinţă,/şi-acum culegi ce-ai semănat.//mă tot învârt printre icoane,/trimit flămândă rugi spre Tine,/nu mai suport să urc şi să tot urc,/ale durerii serpentine.//probabil milă Ţi-e de mine,/dar ai tu timp de o nebună,/care la uşa casei Tale/la sonerie sună şi nu sună?”- eu ştiu că-ţi sunt povară, poem din care am citat parţial; în interiorul acestuia Adelina Fleva se simte închisă în acel vers care este Cerul, iar sentimentul apropierii de moarte o menţine trează, suferinţa poetei în lumea fizică e dată de păcatul originar al cărui conştiinţă ea îl are în acest dialog cu Dumnezeu, de fapt un monolog al sinelui ei de poetă damnată care nu reprezintă decât un număr cu sufletul curat în faţa Divinului.Citez din acelaşi poem în care ruga poetei e în realitate o invocaţie sacramentală repetată ca o mantră în spaţiul delimitat de icoane şi de îngerii nevăzuţi, cel al unei catedrale imaginare: ” eu ştiu că-ţi sunt povară Doamne,/un număr sunt cu sufletul curat,/m-ai plămădit din suferinţă,/şi-acum culegi ce-ai semănat”. Imaginea apocaliptică a unei hidre care o sfâşie pe poetă e chiar aceea produsă de sfâşierea de sine, de acea jale a unei văduve negre în faţa ireparabilului, a trecerii timpului semnificat de mişcarea lunii pe cer: “am inima o rană Doamne,/căci colţi de jale smulg întruna/din ea bucăţi de sentimente/de s-a înfiorat şi luna!”. Tratatul de la Patriarhie cuprinde pe lângă poemele caracterizate de un psihism accentuat spre tragic şi care bulversează fiinţa poetei Adelina Fleva îmbrăcată mai mereu în negru, precum odinioară altă poetă de aceeşi vocaţie a psihismului liric agravant, Angela Marinescu.Cartea de faţă cuprinde, aşadar, şi poeme de amor sublimat în care apare prototipul unui iubit ideal şi sfâşietor. Vom observa că revine obsesiv tema sfâşierii sinelui, a corpului… Poemele de amor ale Adelinei Fleva sunt date de “pasiunea de-a pururi”, cum şopteşte ea undeva la mijlocul acestei cărţi remarcabile, dar neremarcată de criticii oficiali ai momentului: “pe pântece mi-a mai rămas parfumul tău,/aduce cu mirosul de pelin./aş vrea spre carnea ta să mai închin,/un strop de vin şi vină şi plec cu Dumnezeu.//m-ai stors de sevă înger pătimaş/când gura ta de gura mea tu ţi-ai lipit,/să facem pauză de o cafea cu sare dulce/mi-ai zis atunci când tot apusul privea spre răsărit//(prin vene-mi trec deşeuri de-amintiri,/ruine de altare părăsite/se nasc şi pier în chinuri nesfârşite”-pasiunea de-a pururi. Poemul acesta se continuă cu alte versuri care, însă, îi diluează intensitatea şi la care poeta ar fi trebuit să renunţe, la o lectură mai atentă înaintea bunului de tipar. Aici e punctul slab al cărţii,care constă în această imposibilitate pe care Adelina Fleva o are, aceea de a nu vrea să renunţe la unele versuri care nu constituie decât un conglomerat fără sens în discursului ei poetic. Desigur, la poemul în proză, în genere, astfel de versuri sunt de neglijat, ba chiar ele pot pregăti saltul în metafizic, aşa cum se întâmplă de pildă la Saint-John Perse în Éloges apărut în 1911. Altă imagine care revine obsedant în poemele Adelinei Fleva e aceea a unui supliciu la care ea îşi supune fiinţa, biciuirea specifică nu actorilor din filmele erotice, ci a celor care într-un ritual religios se autoflagelează spre a atinge şi ei suferinţa lui Iisus Christos şi a se purifica: “m-am cufundat în jale pân-la sâni/şi-mi biciuiesc obrajii lacrimi calde/eu nu mi-am îngropat iubirea în mormânt/ci am pus lângă sicriu nişte micsandre.//nici nu mai pot umbla printre hiene,/probabil le-a venit miros de moarte/surâde blând un fir de busuioc,/şi mă hrănesc tăcând din Sfânta Carte”.-eu nu mi-am îngropat iubirea. Pe poetă suferinţa o înţelepţeşte precum cândva pe Omar Khayyám în momentele lui de meditaţie privind spre Divin, printre stele. Sunetul multor versuri scrise de Adelina Fleva pătrunde dinspre acestă înţelepciune profund mistică a poetului persan, pasionat de înţelegerea sufletului uman, dar şi de astronomie:” eu nu mi-am îngropat iubirea Doamne Sfinte,/în solul ca o falcă de felină,/din ea deja se-nfruptă viermii lacomi,/iar mâna mea cea dreaptă Ţi se-nchină”. La Adelina Fleva regăsim ca şi la poetul persan Omar Ibn Ibrahim El Khayyam- născut la 18 mai 1048 la Nichapur în provincia Karosan din Persia (Iranul de azi)-, acelaşi motiv al Cărţii Sfinte; dacă poeta Adelina Fleva se hrăneşte tăcând din Sfânta Carte,Omar Khayyám – pentru care viaţa era un ţipăt spre înalt- spune:” Nu aştepta răsplată şi-ncearcă de se poate/Să nu te plângi de semeni.Tristeţea ar fi lungă./Şi binele, şi răul ştiu când să te ajungă: Totul e scris deja în marea Carte”.-un catren de Kayyam, în traducerea Paulei Romanescu. Observaţi că dacă la poetul persan viaţa era un ţipăt spre divin, la Adelina Fleva viaţa e o jale continuă şi profundă spre Dumnezeu. Aştept cu interes următoarea carte a acestei poete discrete, aşa cum şi Taina este…
Posted on: Thu, 27 Jun 2013 13:47:44 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015