Sunt unii oameni care vin în viaţa ta ca o furtună, şi-ţi umplu sufletul atât de mult, că ţi-l lărgesc. Ştiţi, sufletul e foarte elastic, se face mic dacă nu-l împarţi cu nimeni şi se măreşte când începi să iubeşti. Şi apoi, oamenii ăştia extraordinari, care ţi-au întors metafizicul pe dos, pleacă. Şi te lasă cum lasă trenul gara. Şi freamăţi, cum freamătă publicul după lăsarea cortinei. Actorul principal a ieşit de pe scenă. Nu se mai întoarce să-ţi încânte privirea nici măcar pentru o ultimă reverenţă. E grăbit, spre un alt public, spre o altă scenă. Pentru că aşa e el, artist hoinar. Nu poţi să-l urăşti. Nu are alte instrucţiuni de folosire, scrie doar atât: „Iubeşte-mă”. Aşa că îl iubeşti. Însă, n-ai fost decât un zâmbet, între două acte. Îl aşteaptă alt decor. Rămâi doar tu, sorbind din cafeaua deja rece, trăgând din ţigara deja stinsă, cu sufletul mai gol decât înainte de-al fi cunoscut. Într-un târziu bagi de seamă că în timp ce l-ai apucat de guler când a dat să iasă de pe scenă, ţi-a rămas în mână eticheta. Şi când o priveşti mai atent, sub „Iubeşte-mă”, scrie cu litere mai mici „...doar azi”.
Posted on: Wed, 23 Oct 2013 17:24:47 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015