Sunt zile de când nu mai vorbeşte cu nimeni. Nici ferestrele nu le-a mai deschis. Pe undeva, printre dârele de praf şi-au depus ouă nişte muşte. Eclozează zglobiu, se hrănesc cu goangele microscopice de pe firele de praf. Imperturbabil viaţa îşi continuă zumzetul citadin în timp ce lui îi ţiuie urechile. „Oare de ce îi ţiuie urechile”, se întreabă, „o fi energia statică de la atîtea fire şi cabluri de telegraf?”. Sau poate singurătatea are propria ei muzică, stridentă şi apăsătoare. Absent, îşi verifică unghiile. Pare că au mai crescut de ultima oară când le-a cercetat. „Semn rău”, îşi spune, contrariat, dar la ce să te mai uiţi când te-ai uitat deja la tot împrejur? Camera tot acolo e. Mobila adună praf, televizorul face şi el purici. Degeaba. Începe să regrete săptămânile trecute, când pesimismul încă mai durea. Nu mai doare. E ca o măsea stricată. Locul e amorţit. Şi pute. Pute a închis şi a covor vechi în care prosperă acarieni şi alte mâncătoare de textile. Pute a hainele lui în care n-o să-l găsească nimeni din simplul motiv că nimeni nu l-a căutat. „Noroc cu mirosul”, se gândeşte ironic, oamenii se prăpădesc într-o maximă duhoare. Când îşi dau duhul, duhul nu miroase frumos. Îl adulmecă deja. Sau o fi frigiderul în care se conservă o conservă. Pentru un meniu conservator... L-ar vizita pe vecinul de la patru. Alt trist şi ăla. „Aţi observat că, până să stea de vorbă, distruşii oraşului par mulţumiţi şi sereni cu propria mizerie? Abia când mai schimbă o vorbă şi-aduc aminte de experienţa fetidă a alegerilor lor. De ce ţiuie nenorocitele ălea de urechi? Păi, ţiuie că proprietarul le ignoră cu desăvârşire la fel ca pe majoritatea celorlalte funcţii corporale!”, te înfioară psihiatrul Gabriel Diaconu. Că veni vorba de funcţii corporale, ar coborî la ţiganca de la buticul din faţa blocului să-şi ia o sticlă de bere şi o ţigară la bucată. Ar întinde buhăit nişte hârtii molfăite de lei noi învechiţi. „Hit me! Loveşte-mă fă!”, i-ar zice în gând ca şi cum fătuca ar fi un dealer la cazino, „dă-mi potul cel mare!”. Dar lenea e suverană şi, până la parter, sunt tot felul de pericole cu care te poţi întâlni. Te poate vedea cineva în straiul anonim al solitudinii sau, mai rău, poate să nu te vadă nimeni. Pereţii cojiţi ai BCA-urilor de altădată privesc rânjit la proprietarii de bloc cu buze de humă. Ar mânca ceva dar nu-i vine, ar bea, dar nu mai are ce, ar trăi, dar la ce bun, ar muri, dar nu-i aşa de simplu. Până şi de moarte e vag plictisit, dacă e la fel ca ultimele săptămâni, păi să nu-ţi bagi picioarele în ea de eternitate? Măcar de asta ţi-ar da un telefon. Presupunând că mai merge, s-au zgîrcit şi ăştia cu telefoanele. Păi, de ce să plăteşti dacă suni doar odată în an şi-atunci de curiozitate dacă nu cumva te-au deconectat? N-ar trebui să fie cumva o taxă de încurajare pentru cei ca el, care n-au a vorbi dar nici cu cine? O linie cu decedaţii i-ar prinde bine. „Norocoşii dracului. Sigur se bucură la taifas pe lumea ailaltă!”. „Alo, tata? Ce faci?”. „Bine, uite număr viermi, tu? Mai trăieşti? Hahaha, glume de-ale noastre de-aici din iad. Plictiseală mare pe-acolo pe la voi pe la oraş, nu? Cât ai de gând să mai stai?”. Îşi numără timpul scamă cu scamă. Cine-ar fi crezut cât timp i-a mai rămas. „Mourir de rire” şi alta nu. Asta e franceză pentru sărăntocii care n-au fost la şcoală. El a fost la şcoală. La şcolile mari. A învăţat cuvintele potrivite. A tras pe brânci şi a violat tone de coli de hîrtie cu propriul lui stilou chinezesc. Peniţă de aur, toc vişiniu. Fiţele comuniste nu se găseau în toate librăriile. S-a trezit că are o meserie bună fix când se terminau anii glasnost-ului pe malurile Dâmboviţei. A strigat şi el tembel: „Moarte tiranului!”. Şi apoi dă-i cu subsemnatul în învăţământ, dă-i cu catalogul după elevi, dă-i cu fuga după domnul profesor, că ne trebuie teză de doctorat, dă-i cu capul de calorifer, la „Numărul 9”, când l-a luat salvarea că nu mai dormea de două săptămâni în cap. Dă-i cu dosarul după registratoare când l-au scos handicapat pe caz de boală. „Ce mitocănie, după ce că eşti bolnav te mai şi înjură!”. Depresie i-au zis. L-au umplut de respect. S-a bucurat nişte ani că mai schimba o vorbă cu ceilalţi retarzi care aşteptau la comisia de evaluare. Le-a zis o vreme că el e cercetător. Printre carii, i-au răspuns că ce mare brânză, îl vezi pe ăla de acolo? Ăla e Iisus, ălălalt e nemuritor şi baba aia sfrijită o vezi? E făcătoare de minuni. Printre asemenea figuri de vază mai bine stai şi scuipi seminţe. Ceea ce a şi făcut. „România are peste 2 milioane de persoane care suferă de o formă de boală psihică. Estimările oficiale e posibil că reflectă doar o parte mică a problemei. Singurătatea nu e o tulburare mintală, şi totuşi din ce în ce mai mulţi oameni suferă de ea. Ei sunt cei care au supravieţuit morţilor, căsniciilor destrămate, disponibilizărilor şi plecării copiilor la muncă în Vest. Populează tramvaie, cutreieră pieţe. Pică pradă periodic samsarilor de case şi nepoţilor de împrumut. Care e mai dibaci adoptă un maidanez. Riscăm să devenim un popor de Robinsoni în care dacă ai noroc apare un canibal pe nume Vineri!”, clarifică lucrurile dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru. Statul ştie să dizabiliteze indivizii, dar uită de la mînă până la gură să investească în comunitate şi în recuperarea celor cu adevărat alienaţi. Şi aşa ajung mulţi. Integrarea profesională a şomerilor e minimă, bolnavii cronici sau cei cu handicap sau infirmitate au acces minim pe piaţa muncii, femeia concediată la 40 de ani cu greu mai găseşte de lucru, bărbatul după 50 de ani e candidat la pensie pe veci. Doctorii le dau pastile, pastilele îi ajută să doarmă şi să fie indiferenţi la tot dimprejur. Şi, între timp, muştele eclozeaza zglobiu.
Posted on: Tue, 02 Jul 2013 19:16:32 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015