Suoerb mesaj!!!!! cu barbă, fără barbă poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de bogdan o. popescu [bogdan o. popescu ] 2010-09-09 | | în mine locuiesc două fiinţe într-o simbioză perfectă: superpopescu vine mai întâi, lovind cu pumnul în masă, făcând tărăboi - el este bărbierit atent, fumează kent şi poartă costume en vogue, cu veste închise până sus, lavalieră mov strălucitor pantofi de lac şi, după cum e timpul, parpalac. îi plac femeile frumoase mai înalte decât el, cu vocea dogită de tutun îmbrăcate-n mătase satin, catifea, caşa uneori în latex şi plase are diplomele puse pe pereţi şi cărţile scrise de el în bibliotecă la vedere povesteşte amintiri incredibile, spumoase de fiecare dată cu un happy-end megaloman de parc-ai fi în somnul REM sau în producţii MGM. el ştie unde e nordul dar nu trăieşte frigul şi renunţarea dacă nordul nu e pe lista lui de cumpărături (în schimb aşternuturi şi perne îşi achiziţionează din magazinele cele mai moderne). dansează rock şi twist, ba chiar şi rap sau lambada când face duş îşi priveşte muşchii în oglindă, dimineaţa vrea să fie cuceritor, irezistibil zilele pentru el sunt aşezate într-un şir de petarde care explodează numai în public. la telefon vorbeşte uşor deranjat (câteodată se foloseşte chiar de un aparat) şi la întrebări răspunde doar pe jumătate cu voce nazonată, dintr-o singură coardă vocală şi aceea suspendată-ntr-o cavitate de rezonanţă enormă şi goală. în poeme îşi pune paiete pe cuvinte le multicolorează, le expune ca pentru turiştii japonezi dacă-l asculţi şi simţi cum îţi sărută mâna, braţul, gâtul cu ele îţi vine să te dezbraci după ultima modă literară până la disecţii anatomice în muzee de ceară sau pe stradă, în vitrina cu manechine unde se organizează partuze cu schimb de destine. nu e bine să îl asculţi prea mult se poate să te captiveze, să te captureze el este Medusa de cuvinte şi poţi deveni un simplu cuvânt (dacă eşti îndrăgostit, onomatopee mai curând) după care îl vei ruga să te scrie cât mai des ajungând să rimezi cu doamna tanţi de la coafor sau cu vedetele înţolite şi machiate la televizor. când merge la mare face sejur la hotel cu plaja trasă cât mai aproape unde construieşte din priviri în apus un fel de cazemate (unii spun că s-ar fi făcut şi un documentar în străinătate) dă autografe pe nisipul de lângă şezlong cu un beţigaş subţire de tec şi dacă ai noroc te lasă să fotografiezi (filmul se voalează oricum, apar un fel de zăpezi). n-o să credeţi, dar superpopescu e şi om de ştiinţă cu microscoape, tuburi, chimicale, eprubete şi tehnici dintre cele mai sofisticate studiază moartea care vine în fiecare zi în godeurile plăcilor de plastic ale inimilor noastre aliniate pe străzi. vă spuneam, în mine locuiesc două fiinţe într-o simbioză perfectă: minipopescu poate nu ar fi atât de demn de prezentat el se teme, se ascunde şi plânge printre maşini în parcare sau pe întuneric la cinematograf când rulează filme de capă şi spadă. minipopescu poartă barbă moale, îmblonzită pe la colţul gurii şi cămăşi de diftină în carouri blugi tociţi de băncile din parc de unde luna se vede întotdeauna cu ochii puberului de clasa a opta pentru care nu contează decât primul lui implacabil, imposibil amor. el iubeşte tragic, catifelat şi dureros (o iubire pe viaţă, dar până la os) dansează cu toamna cadril sau tango până când sângele-i devine un vin aspru, cu care se îmbată sinucigaşii pentru a prinde curaj când trece pe stradă gunoierii îi mătură-n faţă buticurile se deschid, vitrinele se luminează vânzătorii de lozuri rămân hipnotizaţi şi cu toate astea, în majoritatea finalurilor iubita îl părăseşte viaţa lui e o şedinţă de iluzionism ieftin (baghetă lovind jobenul de carne, neoprită la timp) e un şir de halucinaţii facultative fără speranţe în care numai trădarea de sine are reguli. minipopescu scrie în bucătărie aproape fără creion, aproape fără hârtie lângă cana de ceai rusesc în miros de prăjeală, încălzindu-se iarna la aragaz când în dormitor se pune praful pe cearceaf şi ghetele rămân multă vreme ude (pe tălpi încă poartă culoarea de dude) pe dulap ţine mere întinse pe ziar care cu timpul fac riduri şi îşi impregnează aroma în ziduri. îl vezi cum pe prispa bisericii îţi aprinde o lumânare la vii şi una la morţi în timpul vecerniei, când hainele i se fac negre şi privirea îi coboară în jos (tandru, căprui, de abanos) el te invită uneori la o plimbare cadenţată prin memorie pe străzi înguste, luminate cu lămpi de petrol unde pe case laşi umbre colorate prin cârciumioare mirosind a afumătură în care te întâmpină câini de vânătoare unde copilăria doare şi bătrâneţea doare minipopescu are gust de absint în el găseşti ruinele unui mare oraş părăsit şi zi de zi îi place să trăiască într-un teatru antic unde măştile s-au lipit de faţă cam asta-i. nu v-aş fi spus despre mine nimic dacă aseară nu i-aş fi prins pe cei doi în ipostaze vădit anormale (făcând schimb de efecte personale): minipopescu se bărbierea şi îşi cumpărase costum (ce-i drept, second-hand) iar superpopescu, cu alice de mână, cutreiera prin wonderland | index
Posted on: Wed, 18 Sep 2013 13:21:12 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015