Toamna în care frunzele nu au mai vrut să cadă poem de Ion Mihaila. spui deseori că ţi-este dor de mine dar ai început să creşti pe fundul oceanului şi te-ai ascunde de mine chiar printre stele dar acolo te-ai întâlni chiar cu sufletul meu rătăcit demult pe acolo când te căuta orbit de poveştile tale şoptite nu am să uit niciodată că-mi spuneai că mi-ai făcut privirea o cafea şi sorbi din ea în fiecare dimineaţă glasul l-ai topit într-un ursuleţ de pluş cu care adormi în fiecare seară la piept doar sărutul stă închis ca-ntr-o cutie a Pandorei... sunt seri pe care le-am mâzgălit pe colile care stăteau agăţate ca nişte lilieci în peştera sufletului le-am adunat încet pe toate nu să le dau foc, cum ai fi crezut ci să mă-velesc cu ele-n toamna rece toamna în care frunzele nu au mai vrut să cadă acum sunt şi eu un copac care îşi doreşte să se roage în genunchi iar oamenii-l urăsc pentru asta că se roagă falnic şi-atât de vertical la ei, la Dumnezeu şi umilit de neputinţa de a sta în genunchi îi roagă doar să-i scuture frunzele îngălbenite doar ca zăpada să se poată aşterne imaculată pe crengi îmbodobindu-l la fel ca-n poveşti.
Posted on: Thu, 07 Nov 2013 05:10:13 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015