Trei zile cu tata 18. Tangoul – un zbor în doi Mă convinseseră colegele să particip la Balul Bobocilor, cu siguranță cel mai mare eveniment din viața mea de până atunci. Mă vedeam deja o alta Natașă a lui Tolstoi, cu aceleași emoții, poate mai mari. Nu dormisem vreo două nopți înainte de asta, mă apucau toate fricile și angoasele și mă gândeam și răzgândeam de zeci de ori pe zi: să mă duc, să nu mă duc… La școală nu mă mai puteam aduna, capu-mi era la seara de care mă apropiam tiptil, ca o pisică neîncrezătoare. Ce-aveam la urma urmei de pierdut la cei șaisprezece ani? Și-i zic tatei că gata, m-am hotărât pentru ultima oara: mă duceam! Mi-a dat o verișoară rochia ei scurtă de catifea, cu dantelă în jurul gâtului: o ochisem demult și alta nu-mi trebuia, care-ar fi fost pe fața pământului. “-Vezi să nu te schimonosești și sa te ungi pe obraz cu toate culorile și să nu te dai pe la ochi cu nici un fel de pomadă ca tăte proastele, zicea tata. Miss e Miss: trebuie să fie frumoasă natural, așa cum e ea. Astea fărbuite care dau din șolduri nu-s Miss Boboc! Altceva vrea lumea. -Ce vrea? Întrebam nedumerită, cum să fiu? Mi-a dat atunci cel mai simplu și mai firesc răspuns din lume: “-Fii tu!” Cum aș fi fost adică…eu? Așa, cum mă dăduse Dumnezeu poate, cu părul care-mi cădea valuri în jurul gâtului și se zbenguia în toate direcțiile? Cu sprâncenele negre, parcă prea groase, cu buze palide, cu ochii în jos? Ce bine mi-ar fi stat cu buzele roșii ca focul, precum femeile care râdeau dezvelindu-și dinții prin revistele de modă nemțești după care copiam modele de pulovere… Și ce ochi aveau ele, cu gene lungi și-ntoarse, când se uitau la noi toți prin aparatul de fotografiat! “-Trebuie să te dai cu rimel ca să ai așa ochi!” mă sfătuia o colegă. Genele tale sînt și-așa lungi, imaginează-ți cum o să se facă atunci când te machiezi, o să se dubleze! Eu te ajut! Ne făceam frumoase, deci o lăsam să facă din mine ce vroia. “-Vedeți ce faceți, ne-a dat de grijă tata. Să nu vă boiți ca niște babe, ca Miss-urile trebuie să arate natural! După vreo două ceasuri ieșeam triumfătoare din cameră. Totul mersese strună, mă modelasem după o fată pe care mi-o alesesem ca idol dintr-o revistă. Prietena mea muncise din greu: “Exact ca ea o sa te fac, Miss o să fii diseară!” Părul era năclăit de la sarea de lămâie, mă dăduse cu un amestec special, să țină mult onduleurile! Ochii își pierduseră toată lumina, mi-i întunecase în sus și-n jos cu creion dermatograf, genele cădeau grele, îmbâcsite de rimel, obrajii fardați strident cu roz; buzele le lăsase la urmă, să aibă timp – le vopsise roșu-aprins și le conturase mai mari decât erau, să pară voluptoase. Tot după revistă, îmi desenase și o aluniță pe obraz cu creionul, cam așa cum avea fata care făcea reclamă la mașini și care-mi plăcuse mie. Eram gata de bal. Tatei nu-i venea să creadă. “-Doamne, da’ ce-ați pățit? Ce-i asta, bal or carnaval? Du-te și te spală! Nu poți să te duci așa.” Și către fata care mă transformase: “-Tu du-te-acasă la mă-ta, să te vadă cum arăți!” Toată truda dimineții noastre se dovedi zadarnică. “-Ți-am spus să fii tu, ce-ai înțeles? Cum te-a fărbuit asta… nu ești tu!” Mi-am spălat părul. “-Lasă-l să-ți cadă natural pe spate, n-ai nevoie de niciun fel de truc, este ondulat de la sine.” Demachiatul mi-a luat o vreme, se vede că pomada fusese de bună calitate – mi se întinsese grasă pe toată fața, amestecând rimel și ruj laolaltă. Tata râdea. “-Ca să nu-ți mai trebuiască!” Într-un sfârșit, eram gata. Primenită, palidă, cum fusesem dintotdeauna. “-Nu în unsorile celea sta Miss-ul! Lasă-te așa cum ești.” Mi-era ciudă. Adio Miss, deci. “-Vezi c-o să-ți pună întrebări de cultură generală, unui Miss trebuie să-i meargă mintea, nu toate prostanele iau trofee. De suit, se suie toate pe scena, da’ acolo rămâne la sfârșit numai una!” … Că doar nu era să fiu eu aceea, așa, slabă și albă, cu părul necoafat, cu cârlionți răsărind neascultători de după urechi. “- De dansat, te pricepi? Nu zghihuiala asta a voastră, când vă rupeți spatele pe la discotecă. Dans, zic. Adică… vals, tango… știi? Habar n-aveam. “-Dacă te pune? Hai să te învăț tango măcar, să nu te faci de râs!” Se duse la pick-up, răsuci butonul lunguieț. Răscoli prin discurile de vinil și alese unul mic cu o copertă alb-negru: Ionel Fernic. “-Știi cine-a fost el?” De unde aveam să știu?... “Ionel Fernic a fost un compozitor interbelic, celebru pentru tangoul lui “Pe bolta când apare luna”, un cântec pe care l-a scris doar în jumătate de oră. A murit tănar săracul, în urma unui accident aviatic. Cine știe câte cântece de inima albastră ar mai fi scris… S-a prăbușit avionul cu pasageri aici, la Stulpicani lângă Suceava, în pădurea Negrileasa. S-a întâmplat prin 1938 îmi spunea tata când eram copil, fusese mare tragedie, au murit atunci mulți oameni. Pe mine mă urmărise povestea asta de copil și am început să citesc despre el. Așa am aflat, culmea ironiei, că fusese el însuși pilot și unul din primii parașutiști ai Romaniei, era director la Școala de Pilotaj de la Cernăuți, decorat de însuși regele Carol al ll-lea cu “Virtutea Aeronautică”, mare distincție pe vremea aceea. De la Fernic am învățat că tangoul e ca zborul. Nu e un dans pământean.” Începu muzica. Tata conducea și număra pașii: doi-doi-unu-doi-doi… “-Nu sta ca o greblă. Imaginează-ți că plutești. Asta a compus Fernic! Nu e un dans oarecare, e plin și dramatic. Tangoul e ca o plimbare la pas, uneori unduire moale, alteori promenadă. E un zbor în doi. Dacă unul greșește, se prăbușesc amândoi. Număram în gând. Mă învăța pașii cei mai simpli. “Atâta timp cât nu mă calci pe picioare, e în regulă!” Nu-l călcam. “Acum nu mai număra. Mergi. Furișează-te. Întoarce-te. E un spectacol tangoul ăsta, nu-i un simplu dans. Uită-te la mine, așa!” Făcea cu mine instrucție, mă lăsa pe spate. Tata, dansator desăvârșit. Fernic, cel care-l fascinase. Seara mă încununară. Veneam acasă cu sufletul plin, aflasem că sunt frumoasă. “-M-au ales Miss Boboc!” “-Mare scofală! Da cum de te-au ales tocmai pe tine așa, fără ruj? Ridica din sprâncene și zâmbea, ca și când știa că asta o să se întâmple. “-Păi am fost singura care a știut să danseze tango! Eu și nenea Mihai, electricianul. Când a întrebat organizatorul la microfon cine știe, numai el a venit de undeva din spate să-mi fie partener.”
Posted on: Wed, 04 Dec 2013 01:01:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015