Trei zile cu tata 2. Despre dragoste Dintotdeauna imi dorisem sa vad Delta; cu apele ei tulburi ce trec prin sate sărăcăcioase, cu copiii desculți și arși de soare, cu oamenii ei frumoși, primitori și simpli. De ce s-or fi ducând spre ea atatea păsări si de ce știam ca e colțul unui paradis pierdut? Văzusem prin cărțile de la școală poze vechi, alb-negru, iar peisajul splendorii era mereu același: apa, bărcile de lemn vechi construite de oamenii locului, vapoarele albe cu turiști care fac cu mana din depărtare si păsări multe pe cer, împânzindu-l. Dar n-ajunsesem niciodată acolo pentru ca nici unul din barbații cu care eram nu părea atras de minunile Deltei. Le placea aproape de civilizatie, de lumea care se vânzolea toată prin orașele prafuite. Mi-aduc aminte ca odată, intr-o vacanță petrecută la bunici pe cand aveam vreo treisprezece ani, am urcat scara care ducea in podul casei. Nu-mi plăcea să merg acolo,mă temeam de înălțime si de capacul din tavan pe care trebuia să-l dau la o parte ca sa ajung sus. Clar-obscurul, căldura torida, umedă vara, păianjenii enormi cu picioare subțiri, mirosul greu de neaerisit mă speriau. Si totuși in ziua aceea am urcat acolo unde, printre vechituri, am descoperit un cufar vechi – o ladă de zestre de pe vremuri. Din lemn solid si cu ținte de fier greu – abia am ridicat capacul cu mânuțele mici. Am gasit acolo manuale invechite de la copiii care trecusera prin școală, desene de cand erau ei mici, ziare, decupaje din reviste, cărți vechi de literatură. La fundul cufărului, intr-o hartie albastră, decolorată, citeva scrisori. Am inceput sa citesc. Si nu m-am mișcat de acolo vreo citeva ore. Le-am furat apoi și le-am dus acasă. **** N-o sa ințeleg niciodată bărbații. Ascund atât de mult orgoliu; crezi că-i cunoști și-ți dau totul, și cand te bucuri mai mult, te uimeste schimbarea lor bruscă de opinie, răzgândirile, nesiguranța. Dovezile de slăbiciune, cu alte cuvinte. Nu i-am crezut niciodată invincibili. Ne domina aparent prin forța de a convinge si prin dorinta lor de a găsi rezolvarea tuturor problemelor noastre. Ii găsesc azi, dupa ani in care i-am judecat si pus la zid, mai credibili decat ii vedeam in tinerete. Cu varsta, constat ca de fapt ei nu mint, cum ii acuzam cu ani in urma – doar nu ne spun totul. “ - Oare de ce, tata? Probabil ca n-o sa-l intalnesc vreodată. - Nu trebuie sa-l cauti. Va veni el singur, daca are de venit. - M-am saturat sa tot astept, sa cred, sa renunț iar si iar. - Inima nu face niciodata riduri.” Ma invăța sa am standarde, sa despic firul in patru, sa am grijă. Ca orice parinte bun. **** - De ce pastrai ascunse scrisorile destinate altuia? - A fost demult, cand oamenii nu puteau sa accepte sa se intample iubiri iesite din tipare.” Scrisorile erau pentru un prieten al tatei, un medic pe vremuri, care avusese o aventura nepotrivită, s-ar comenta astazi in mod elegant. Era student venit in vacanță si s-a indrăgostit lulea de chiriașa pe care parintii o țineau in gazda, inginer agronom de prin sud, repartizata in Bucovina. S-au iubit ca nebunii o vara, fara stirea nimanui. Intr-o zi i-a prins tatăl. Pe ea au gonit-o, lui i-au facut viața un iad: “- Cu una maritata? Ce-a fost in capul tau? Da-o naibii de putoare!” Ea a plecat si n-a mai venit niciodată. El a ramas toata viața singur si a murit izolat, la vreo douazeci de ani dupa plecarea ei. Tata pastra scrisorile ei clandestine, adresate prietenului doctor, dar care se pare ca soseau pe adresa tatei, sa nu stârneasca banuieli. “- Am vrut sa-i ajut, ca prea mi-era mila de el, sa-l vad cum se stinge. - Ea unde e acum? - Am auzut ca e profesoara pe undeva prin Delta, la Sfantu Gheorghe, dar n-am mai auzit de ea demult, poate o fi murit, nu stiu.” Voiam sa aflu. **** In port la Tulcea lumea se ingrămădea sa se îmbarce. Veniseră de prin toate satele deltei sa-si faca provizii si cumparaturi de la oras. Mergeau spre casa acum incarcati de bagaje, cutii si saci, o lume vorbăreață si pestriță, gălăgioasă si veselă – ne imbarcam cu toții pe un vapor vechi. Pentru ei era cunoscutul drum spre casă. Pentru mine, o aventura ce avea sa imi schimbe complet ideile despre lume. Barbații de lânga mine rasuceau țigari in palmă si pufaiau nori groși de fum dulceag, care nu aducea in nici un fel cu mirosul fin de țigară pe care-l știam. - Domnisoară, vrei una? Noi așa fumam aici, nu ca matale, la oraș. Tutunul creste in spatele casei, il intindem pe garduri la uscat si il vindem apoi la fabrica de la Bucuresti. Ar trebui sa incerci. - Nu fumez, multumesc, am replicat cuminte, vinovată si puțin jenată ca trebuie sa refuz invitația lor. - Dar o sa gusti cu noi țuica de smochine; unde mergi, in vizita la cineva? - Da, merg la Sfantu Gheorghe, in vacanta. Nu prea pot sa beau, multumesc. - Pai mata’ nu bei, nu fumezi – ce cauti in delta??? Radeau. Singura in Delta Dunarii, e ciudat intr-un fel, de obicei orasenii vin in grupuri. - Matale nu te temi c-o sa te rapeasca cineva pe-aici? Zambeau si trageau din tigarile lor aromate, inconjurindu-ma in nori cetosi de fum. Purtau sticla de la unul la altul, imbiindu-ma sa tot incerc. Ii priveam deznadajduita, ma uitam la pielea lor innegrita de soare si la mainile crapate, batatorite de munca. Oameni simpli si cinstiti, imi ziceam, muncesc greu pentru o bucata de paine. Majoriatea pescari sau lucratori cu ziua, ori vanzatori de pepeni si lubenie. Ma gândeam ca aveau o viata simpla si lipsita de griji. Se trezeau in fiecare dimineata si plecau pe ape cu bărcile, rugându-se sa fie vremea bună si navodul plin. Acasa o nevastă gospodină ii asteapta cu mâncare calda seara si copiii le săreau in brațe sa-si intimpine tatăl. De ei depindea tot,da, aici barbatii erau intr-adevar stâlpul familiei. Dar erau ei, intr-adevar puternici? Sau responsabilitatile ii faceau sa se simta astfel? Unul din ei tine in brate un coș uriaș plin cu pâine. Ma uitam la tricoul lui marinaresc, decolorat, si simteam mirosul de sudoare amestecata cu tutun; pufaia din tigara si se gandea la ceva cu ochii dusi departe – vedeam pe bratul puternic un tatuaj albastru, invechit : un trup de sirena incolacit pe-o inima si un nume “ Anny”. Pe unde o mai fi Anny acum? Nu stiu de ce, am sentimentul ca nu e Anny femeia care-l asteapta acasa si care i-a daruit cei citiva copii desculti care se joaca cu mingea pe uliță. Ciudat cum vrem sa ne intiparim iubirile in memorie. Tinem ascunse scrisori de dragoste, le dedicam cărti si poeme, si ne numim copiii dupa fostele iubiri. Pastram adinc secrete numai de noi stiute, caci nu-i asa, nu-i putin sa ai o taină. Or ne dezgolim inima in fața lumii, ca si cum nu ne-a pasa de nimic, ca sirena de pe brațul pescarului. Poate ca a fost un mod de a imortaliza o iubire, sau un jurământ facut ori o promisiune. Iluzia ca așa, intr-adevar, va dura. Daca Anny n-ar fi fost un tatuaj, si-ar mai aminti-o? La Sfantu Gheorghe ma astepta o verișoară a unei foste college de facultate. “-Te duc eu la școală, sa vedem unde e profesoara pe care o cauți!” Dar fata din scrisori nu mai era, am gasit doar amintirea ei de femeie singură, la capătul unui cimitir, sub învăluirea unor trandafiri sălbatici care-i crescuseră aiurea peste mormânt. Nu-mi părea rau că venisem. Doar că ajunsesem mult prea târziu.
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 14:58:07 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015