Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică a orologiului. Nu contează dacă deschizi sau scrutezi dezolarea : rămân ore aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze neaşteptată în geamurile ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori. Îmi rămân încetineala unui surâs, cerul întunecat al unei haine, velurul de culoarea ruginii înfăşurat în păr şi despletit pe spate şi-acel chip al tău scufundat într-o apă abia mişcată. Lovituri de frunze asprite de galben, păsări de funingine. Alte frunze crapă azi crengile şi sar răsucite : verdele fals şi cel adevărat din aprilie, acel rânjet dezlănţuit al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti, nu pui zile, nici visuri să urce dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ? Rămâne pudoarea de a scrie versuri de jurnal intim sau arunci un urlet în gol ori în inima incredibilă care încă mai luptă cu timpul său surpat. Salvatore Quasimodo – Verdele fals si cel adevarat
Posted on: Wed, 21 Aug 2013 22:53:25 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015