Un om singur... Un om singur, un om singur, ăsta sunt şi nu mă tem, Să-mi dau literei cuvântul îmi e astăzi crez suprem, Mă dezic de vorba lumii ce mă vede-n fel şi chip Care crede ca şi munţii sunt palate de nisip. Între felurite forme ce, se văd, au un contur, Caut să găsesc esenţa a tot ceea ce-am în jur, Pun accentul pe vocale dar nu uit că totuşi ştiu Că mai toate sunt lăsate, cât mai mult pe mai târziu. Sunt om singur, sunt om singur, singur sunt, nu mă socot, Şi-mi toti spun atâţia asta, să le-o scot din cap nu pot, Îi aud când se întreabă cum şi pentru ce trăiesc, Şi cum de-mi găsesc curajul când vreau lumii să vorbesc. Temători că ştiu prea multe, temători de fapta lor Cei ce fug de adevăruri dau de ştire c-am să mor, Ori cu degetul arată spre ceea ce m-ar dori Ei, cei care, în oglindă, nici nu vor a se zări. Un om singur, un om singur, întrebări n-am cui să pun, Timpul trece... bate gongul, vine vremea, totuşi, spun Când cuvântul va lua locul a ceea ce-i azi normal, Când esenţialitatea deveni-va crez real. Pun un pas ce bate pragul ca să văd de ce-n-trecut Unii m-au lovit cu pietre şi mă tot vedeau căzut, Şi se tot gândesc să-mi spună ce deja eu ştiu c-au spus, Ştiu şi eu, sunt un om singur, dar mereu mă uit în sus.
Posted on: Tue, 17 Sep 2013 17:44:46 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015