VIS-ului meu iubit și drag, dar şi tuturor celor cărora le-ar putea fi de folos Renaşterea Am renunţat să mai căutăm armonia din jurul nostru, am renunţat la luptă, supuşi obiceiurilor părinţilor noştri, am ajuns să înţelegem libertatea doar din punct de vedere fizic, ancorându-ne în mijlocul lucrurilor ce ne ţin în viaţă. Poţi descoperi în fiecare zi motive pentru a zâmbi în faţa soarelui ce răsare, deşi viaţa nu necesită motive pentru a fi trăită, şi oameni pentru a fi iubiţi, dar noi totuşi continuăm să ne aşezăm în lungul şir de sclavi, căutând ascunzători în interior, căutând căldura într-un substitut de pântec matern şi iubim ca să ne simţim iubiţi şi... dăruim din ce în ce mai puţin... şi furăm zâmbete pentru a le ascunde în colecţia noastră pivată de chipuri zâmbitoare... şi plângem doar când durerea ne înconjoară; am ajuns să trecem indiferenţi pe lângă oglinzile ce ne strigă chipul, purtând cu mândrie numărul de serie al fabricantului, agăţându-ne nevoile ca pe stindarde în faţa trecerii vremii, lăsând viaţa să ne doboare, să ne coborare într-o tăcere eternă, copii rătăciţi în labirintul trăirii fără rost, perpetuând o specie destinată nevolniciei. Ne învâţăm inima să ne mintă iar ochilor le spunem să se-nchidă şi urechilor să nu audă, să doarmă în somnul omenirii, în leagănul călduţ al renunţării şi neiertării. Cândva gândeam că suntem doar grăunţe de nisip ce vor să pună etichetă geometriei universului, că suntem precum picături în oceanul de neştiinţă cu o vastă dorinţă de a stăpânii energia, resturi din clipa iniţială vibrând la chemările tainice ale iubirii, captivi propiilor dorinţe, propiilor ignoranţe... ce generează mai apoi suferinţe, minuscule puncte ce se zbuciumă sub lupa nepăsării, dormind în coşmarul generat de faptele noastre, sclavi ai lipsei de iubire sau speranţă, conduşi în "lungul şir de sclavi" spre tăcere. Se spune că suferinţa înobilează, că te ridică, dar când suferinţa te însoţeşte cea mai mare parte din viaţă, ajungi să te adaptezi şi să uiţi că mai există pace şi bucurie. Se spune că unii dintre noi ne programăm, cu mult înanite să ne naştem, suferinţele şi bucuriile, astfel putând să învăţăm să trecem mai departe, iertători şi îmbogăţiţi de graţia divină. Se spune că fiecare treaptă a vieţii este aşezată în calea ta de către Dumnezeu, pentru aţi ridica sufletul din condiţia de lut frământat. Se întâmplă schimbări majore în jurul nostru, o luptă se dă chiar sub ochii noştri, iar alegerea nu mai este dacă să te implici sau nu, ci de ce parte stai. Viaţa deja nu mai este un joc în care putem alege să ne aşezăm în tribună pe post de spectator, nu este "un joc în reţea" în care te poţi identifica cu un personaj, în care să te poţi ascunde într-o lume imaginară, scăpând asfel de ceea ce te înconjoară. Fiecare pas în spate făcut în faţa greutăţilor vieţii, reprezintă o treapta coborâtă. Fiecare fugă provocată de frici vişcerale ne adânceşte sufletul în spirala neputinţei, ne coboară. Să ne ascundem, să refuzăm să participăm… este o alegere, dar să-i refuzăm vieţii dreptul absolut asupra noastră, dreptul de a ne decide sfârşitul, este o catastrofală greşeală. Trebuie să ne ridicăm din condiţia de "lut frământat" şi să alegem,... să ne asumăm alegerile.
Posted on: Fri, 27 Sep 2013 01:29:41 +0000