Vă propun o discuție despre ce anume îi lipsește unui partid de dreapta. Dupămine, în primul rând, electoratul. Și, parafrazând: dacă electorat nu e, nimic nu e. Dacă lipsește electoratul, toate celelalte pot să prisosească. Totuși, nu putem spune că un partid de dreapta ar fi lipsit de simpatie – se bucură de simpatie mai ales printre elite. Numai că nu poți face politică doar cu acestea, că aduc extrem de puține voturi și o mare de ură provenită din frustrarea celor nerealizați. Noroc că mai există urme de simpatie și printre poporeni. Problema cu poporenii este că simpatia acestora nu prea trece pragul opțiunii de vot și nu este mai consistentă decât reticența. Noroc că nu mai citește nimeni în școală - că, după ce ai citit „la programă” Zaharia Stancu, știi cu certitudine că “burghezo-moșierii” îi puneau pe țărani să culeagă strugurii din vie cu botnița pusă pe gură - și-atunci ura față de dreapta printre noii poporeni ar fi ma acută. Între cele două categorii de simpatie ar mai fi clasa de mijloc, cea care în România există, dar lipsește cu desăvârșire. Că au avut de grijă politicile fiscale de după 1989 și atitudinea politicianistă să o neantizeze. Și ar mai fi categoria de potențiali alegători care ar simpatiza un partid de dreapta, dar care preferă să se ascundă în ziua votului după fumul grătarelor și să decreteze filozofic: “popor de tâmpiți, oricum nu merită să votezi, eu nu aleg răul mai mic”. În rest există pensionarii, funcționarii și asistații. Asistații nu vor simpatiza în veci un partid de dreapta. Funcționarii, numai răriți, aduși ca număr la dimensiunea unui corp de experți extrem de bine plătiți – și, mai ales, neamenințați de ingerințe politice la fiecare schimbare de guvern, vor fi simpatizanții unui partid de dreapta. Iar pensionarii, marea lor majoritate, vorba lui Radu Mazăre: “mă duc pe brațe babele în fiecare an că le dau un kil de zahăr și unul de ulei”. Deci, 23 de ani de minciuni politicianiste, de furt pe față a avuției naționale, asistență socială și politici fiscale aplicate cu toporul și furca, indiferent că am avut parte inclusiv de guvernare zisă de “dreapta” (vezi patru ani de Convenție Democratică & aliații, un an de Alianță D.A., trei ani de guvern minoritar-liberală și trei de PDL & aliații), au creat în rândul posibililor simpatizanți ai unuji partid de dreapta o problemă de încredere. Plus una de seducție. Când ai de-a face cu aceeași pocitanie politică, indiferent de fard, timp de atâția ani (vezi inclusiv trădările liberale ale anilor ’90, de la “Majestatea Sa, președinte”, până la sprijinul financiar acordat de către Dinu Patriciu PSD și blaturile lui Blaga&comp. din iarna lui 2012), este greu să mai storci încredere. În plus, finalul fiecărui partid de dreapta din România, după ce a gustat din putere, a fost degringolada, zbaterea de aripi, decompoziția. Surplusul de personalități accentuate, lipsite de anvergură, au oprit evoluția acestor partide și le-au capitalizat simpatia la fondurile pasive (vezi PNȚCD, PNL și, mai nou, PDL). Nu putem spera decât că istoria i-o fi învățat câte ceva măcar pe cei rămași să-ncerce a face un partid nou. Lipsește comunicarea, informarea cu privire la tradițiile de dreapta; iar marile figuri ale istoriei moderne lipsesc din conștiința publică sau, mai grav, sunt asociate cu împușcarea țăranilor în 1907, a minerilor în 1929, a ceferiștilor în 1933, legionarismul, alianța cu hitleriștii, iar în timpuri moderne cu tăierea de “penzii” și salarii șamd. Motiv pentru care partidele de dreapta nu reuşesc să se reabiliteze în ochii omului de rând. Vorbim despre imaginea cultivată de şcoală, una din acele imagini persistente imposibil de exorcizat. La care se adaugă și scrierile critice ale lui Caragiale și Eminescu, precum și prostia unor politicieni din zilele noastre, ziși de dreapta, care se străduiesc să fixeze în conștiința publică imaginea de Farfuridi, Dandanache, Trahanache, Cațavencu și Tipătescu. Nu sunt puțini cei care deschid gura, sau se manifestă mediatic, că trebuie, că nu trebuie, producând nu puţine accidente de imagine și coerenţă. Poate le impune cineva un soi de penitență mediatică. Pentru că nu poţi conta mereu pe deficienţa memoriei publice. (de continuat; până atunci aștept discuții)
Posted on: Sat, 05 Oct 2013 10:50:47 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015