ZECE REGULI ALE OPINIEI Regula 5. Opinia trebuie să fie enunţată deschis, într-un spaţiu public, nu în faţa oglinzii Fiind exprimată, opinia trebuie să fie şi argumentată, adică susţinută ( sus-ţinută) cu argumente. Altfel, opinia rămâne arbitrară, ne-fondată, şi nu îşi atinge menirea proprie care este convingerea (C2) şi/sau credinţa (C3) Vorbitorul („actantul”) nu este un Narcis, care îşi oglindeşte frumuseţea proprie într-un lac izolat. Oratorul spune verbal ceea ce are de spus, dar se şi expune non-verbal, în faţa celor care îl ascultă. Aceştia îl şi judecă, având la ei, ca o axiomă constantă, întrebarea unui personaj din „Risipitorii” lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?” Oratorul trebuie să pună în joc argumentele, încât „Retorica fiind o doctrină a opiniei” (Aristotel), ea este şi „o doctrină” a Argumentării-argumentaţiei (A) Silogismul logic este cert adevărat , în timp ce argumentul retoric ( numit „entimemă”) este numai verosimil sau ne-verosimil, în diverse grade. În acest sens, Protagoras afirmă că în disputa dintre doi parteneri (P1 şi P2), obligaţia fiecăruia dintre ei este aceea de „A face mai tare argumentul mai slab”. Deci, în susţinerea unei Opinii nu avem argumente adevărate sau argumente false, ci numai argumente „mai tari” sau „mai slabe” De aici provine şi neliniştea oricărei dispute, indiferent dacă ea are loc pe stradă (mişcările stradale ), în Tribunal sau în Parlament.. În condiţiile unei Democraţii în „tranziţie”, în care Libertatea se converteşte adesea în libertinism şi libertinaj (Regula 2.), auzim frecvent expresiile de genul „aşa cred eu”, „aşa văd eu lucrurile”, „aşa mi se pare mie”, ca şi multe altele, similare. Dar, acestea nu sunt argumente, ci pseudo-argumente. Ele nu conţin nici un fel de „tărie”, ci numai „tăria” Eului propriu, care nu este un argument. Ele pot căpăta „tărie” numai dacă se însumează statistic, ca Forţă a mulţimii, numai că Forţa nu este un argument raţional. Forţa se justifică rar şi numai în „Situaţii de forţă majoră”, care dau doar Excepţia, nu şi Regula. Prin faptul că gândeşte şi vorbeşte, omul cel mai simplu este şi un nativ, respectiv un virtual orator. „Retorica” lui Aristotel începe chiar cu această constatare. La nivelul simţului comun şi al bunului simţ, s-au cristalizat, de-a lungul mileniilor , aşa numitele „locuri comune”, care sunt evidenţe ale gândirii. Sunt evidenţe de genul „ Dacă P1 este mai înalt decât P2, este evident că P2 este mi scund deât P1” Cele mai complexe şi „mai tari” Discursuri oratorice, au la bază „locurile comune”, aşa cum un vârf de iceberg are la bză restul lui, care este adânc, greu şi invizibil..Numai că Pinguinul Profesorului Kotter, dacă ar fi şi orator, ne-ar putea spune : „Cred că în Icebergul nostru retoric a apărut o fisură” Şi aceasta pentru că, Demonstraţia se încheie şi se închide, având la bază certitudinea (C1), pe când Argumentaţia rămâne deschisă, fiind însoţită de convingere (C2) şi/sau de credinţă (C3), care pot fi „mai tari” sau „mai slabe”, în funcţie de gradul de „tărie” al argumentelor aduse. Altfel spus, Demonstraţia este ireversibilă, pe când Argumentaţia este rectificabilă. De unde şi întregul registru (şi dosar) al Revizuirilor.
Posted on: Wed, 16 Oct 2013 01:02:25 +0000
Trending Topics
© 2015