Zburătorului cu aripi de oţel (În memoria Comandorului Victor Huci din Buzău) Un zburător cu aripi de oţel S-a înălţat spre nalturi la amiază Şi chiar de se simţea în largul lui Oftând uşor, la draga lui visează Zburase de pe Muntele Buzău Pe Prahova, ca să scânteie-n soare Al aripilor mreje argintii Dar tot simţea, că-n suflet rău îl doare Zbura cu Toader, bunul său amic Şi amândoi zâmbeau către un nor Pe cer plutea un fel de întuneric Iar Victoraş simţea în suflet dor Vroia să strige aprig la-ntuneric Vroia să-şi stingă dorul ce-l orbea Când cerul tremura lumini albastre Işi aminti de draga-i, cum vorbea... « Să nu uiţi Victoraş de plânsul meu Când spre nălţimi te-ndrepţi îngândurat Să nu uiţi dragul meu cât te iubesc Şi cât te-aştept din dulcele-ţi zburat... » Iar aripile parcă se-ncruntau Când cerul le strivea în zborul negru Şi-n clipa-aceea cine-ar fi ştiut Că zboru-acesta-i doar un zbor funebru ?... …………………………………………. Apoi, o linişte ciudată se întinse Nimic nu se-auzea în jurul lor Cutremurând din aripile stinse Simţit-au brusc, că este-un ultim zbor... Un strigăt negru scoase Victoraş Iar Cerul îi răspunse cu-n oftat Şi-n clipa-n care zborul li se frânse N-a mai rămas, decât un gând curat Iar gândul s-a strivit în ţărna sură Şi flăcările au topit ce-a fost... Dar au iubit...şi asta este totul... Iar ce-au iubit, a fost cu mare rost... Sandu Cătinean din Bonţida
Posted on: Wed, 20 Nov 2013 07:16:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015