Zgârieturi pe faţa oglinzii Poeme Editura Ars Longa, Iaşi, 2013 97 pagini ISBN 978-973-148-150-0 Citind Zgârieturi pe faţa oglinzii de Flavia Cosma Câştigătoarea ‘Premiului pentru Excelenţă’ pentru contribuţia sa la îmbogăţirea şi promovarea Literaturii şi culturii române în spaţiul european şi mondial (la cea de-a XXIX-a ediţie a Festivalului Lucian Blaga, în 2009), Flavia Cosma este autoarea a nu mai puţin de 24 de cărţi de poezie. Din 1976, de când trăieşte între Toronto şi Val-David, activitatea poetei canadiane de origine română a cunoscut destule momente de vârf. Unul din ele ar putea fi legat de introducerea cărţii, Leaves of a Diary (‘File de jurnal’), aparută la Variety Crossing Press din Toronto, 2006, ca material didactic de studiu, la Universitatea din Toronto, Canada. Fidelă propriei concepţii potrivit căreia poezia cere o dăruire necondiţionată şi o sinceritate totală, Flavia Cosma i se dedică în întregime, preferând dăinuirii limitate între îngustimile spaţiului mundan contemporan, fals şi ipocrit, o trăire autentică, în universul adevărurilor creatoare absolute. Zgârâieturi pe faţa oglinzii ar putea fi cartea metaforă ce ilustrează acest concept, dat fiind că ea pune faţă-n faţă trăirea în trup cu vieţuirea întru spirit, versurile fiind un permanent mono-dialog al eului liric ce pendulează între esenţă şi aparenţă, între omenesc şi nelumesc. Chiar şi atunci când dialoghează cu Sinele, poeta o face cu nedisimulată detaşare. Energiile trupului şi cele emoţionale sunt sublimate, într-o sinteză spirituală, potrivit viziunii sale unice, cunoscută deja din volumele anterioare. Starea poetică a Flaviei Cosma dezbracă, pe rând, cuvintele de haina efemerului, făcându-le părtaşe secretului său, Secret, pe care numai Dumnezeu îl ştie, anume: „dorul de iubire”, dor prezent până şi în trilul unei păsări (E greu de crezut). Iubirea, despre care între timp a învăţat câte ceva, după cum afirmă în dedicaţia ce deschide volumul, este cea pe care poeta o caută mereu, aievea sau în vis (Ouăle) pentru că nu încetează să creadă în sensul şi împlinirea ei. De aceea când Veni şi ora... emoţia trăirii clipei face să dispară noţiunea timpului din „calendarul comun”. Ora aşteptată, ora petrecută, clipa trecută, se va pierde curând în noianul aceluiaşi timp sub care stă scrisă, ca de atfel şi poezia în sine. Aşa se face că „Inima înfrântă se-ascunde ruşinată-ntr-un colţ,/ Şi în sfârşit se lasă / Pradă durerii” (Frigul pietrelor). Alteori „Timpul,/ Acest hermafrodit întins pe pat/ Intre noi” face parte din triunghiul amoros, transformând fiinţele, cu iubire cu tot, „In amintiri sfâşietoare,/ Dureroase” (Tu, eu şi timpul). Însuşi titlul poemului, Zgârâieturi pe faţa oglinzii este o metaforă nu doar a dualităţii fiinţei, ci şi a timpului de care vorbeam. Căci el este acela care de fapt lasă urmele; zgărâieturile pe faţa (oglinzii) fiind (în)semnele sale. Dual şi el ca tot ce-i lumesc, şi necruţător pe deasupra, se face simţit pândind „netrebnic, hain,/ Nerăbdător”, ceea ce o determină pe iubită să implore chiar şi din profunzimi de blestem, cerşind clipe, desigur, în numele iubirii: „Lăsaţi-mi câteva ore plăpânde/ La marginea cerului” (Aşteptare din nou). Legate de timp, şi anotimpurile atrag atenţia prin ‘semnele’ lăsate, în special când vine vorba de momentul regenerării, ca în Primăvara timpurie, sau al hibernării (Iarna la ferestre), când iubiţii stau „Numărand fiecare secundă ce trece, fiecare minut,/ Ca pe o nouă victorie”. Aşadar printre temele şi motivele poetice prezente aici, în afară de cel legat de amintitul timp, mai distingem, motivul apei şi al oglinzii, precum şi al principiului yin/yang, cu metaforele lor cu tot. Încercând să definească fiinţa umană, fluiditatea yin-yangului său energetic, poeta găseşte că suntem construiţi pe baza unui amestec al contrariilor; elemente concrete şi abstracte, pământesc şi dumnezeiesc laolată: „Noi— / Nemurirea şi nefiinţa/ Topite una într-alta,/ Norii sălbăticiţi/ Incrucişaţi pe boltă,/ Căile gândului impenetrabil,/ Rebel” (Noi). Omul de rând îşi priveşte „pe furiş faţa în oglindă” (Peisaj urban), oglindă văzută şi ca spaţiu şi loc, ca joc al apelor în care „iubitul zace înecat”. Nu mai puţin ea este şi reflexie a petrecerii temporale, a ‘pre’trecerii către o altă dimensiune, făcând trimitere la magicul, oniricul şi inefabilul vieţii. Deşi îi place uneori să viseze, ori să creadă alteori în minciună —ca realitate ‘alterat’personalizată—, iubita din poemele Flaviei Cosma este în permanenţă lucidă (Odihnă) ştiind când şi cum să întrerupă jocul. Însă şi uşurinţa cu care scrie este ‘oglinda’ libertăţii cu care scriitoarea a ales să trăiască, fapt ce a marcat traiectoria sa literară internaţională, de la publicarea primului volum de poezii, în 1992 (în Texas, SUA) şi până astăzi. Cunoaşterea poetică presupune vibraţie, rezonanţă cu adâncul profund al naturii, de aceea afirmaţia Flaviei Cosma care dă titlul poeziei sale N-am răspunsuri, cu referire la problemele vieţii, este pe deplin îndreptăţită. După cum mărturiseşte într-un recent interviu , poezia este din punctul său de vedere, un dialog între creator şi receptorul care îmbunătăţeşte cu propriile trăiri pe cele ale poetului. Aşa se face că, opera este rezultatul acestei fericite întâlniri necesare. Doar că amintita formă de comunicare este posibilă, credem, atâta vreme cât, şi unii şi alţii sunt racordaţi la structurile şi energiile cosmosului, căci, după Flavia Cosma, poezia există de când lumea, având legătură cu misterele, cu magia şi cu tot ce nu poate fi explicat ştiinţific. În cuvintele scriitoarei, ea este „un dar a lui Dumnezeu oferit umanităţii într-un moment de graţie, un mod de a ajunge la conştiinţa universală” . Prin extindere, am putea spune că incantaţia provocată de o anume rostire a versului, proiectează realităţile terestre direct pe cerul universal, ca o „mare răsturnată” oglindind într-un fel imaginea abisului feminin, lunecos şi trivial, „cu poalele-i largi date peste cap” (Mare răsturnată). Motivul apei din Sezonul ploilor vine însoţit de cel al morţii, al putreziciunii, al fluidelor în destrămare. Ca proiecţie în expansiune, îi corespunde imaginea în mişcare a fulgilor „murdari”, a ploii „cu picuri mari”, sau a lacrimei, toate aceste lichide amestecate „cu plânsul pe feţe”. Cu puterea ei de transformare, apa este însă şi întruchiparea staticului când: „o paralizie, un îngheţ/ Pune stăpânire pe noi.” Dar, cum poeta este o optimistă, nu se lasă prinsă în „braţele toamnei”, cu atât mai puţin în melancolia ei, odată ce „soarele covârşitor înaintează anevoie pe boltă” schimbând îndată tonul şi tonusul creaţiei Flaviei Cosma. În treacăt fie spus, până şi imaginea morţii e lipsită de obişnuitele ei atribute întunecate, căci „Sub soarele blând / Moartea se îmbracă în veşminte de aur”, deloc înfricoşătoare ba dimpotrivă, figura ei e de-a dreptul solară: „Galbenă/ Elegantă / Răbătoare/ Atoateştiutoare” (Calea spre nefiinţă). Interesant ni se pare ciclul de Elegii, (cu subtitlul „Urcând din treaptă în treaptă până la etajul IX”). Probabil, nu întâmplător treptele ajung la etaje fără soţ. Se remarcă cel notat cu cifra simbolică şapte, cifră care, printre altele, dă sens alegoric şi nivelului al treilea: „Etajul trei face parte din cele şapte luni de absenţă”. Cele trei ipostaze ale etajului şapte (a, b, c) au cheia metaforică a închiderii/ deschiderii, sugerată de prezenţa ferestrei şi a peretelui (alb), între care se consumă experienţa unei iubiri care inversează sensurile elementelor. Această stare de lucruri se va confirma îndată ce ajungem la următorul şi, ultimul nivel: „La etajul nouă/ Miroase a aer stătut şi încins”. E treapta conştientizării, a asumării experienţei, marcată de „fereastra care nu se poate deschide”. Asta o face pe iubită să înţeleagă nimicnicia zbaterilor fiinţei, acel vanitas vanitatum, omnia vanitas... respectiv că „toate-s derizorii şi patul murdar/ Se lasă într-o parte”. Gândul o duce la evadarea din acel spaţiu socotind că „drumul cel mai scurt înspre eliberare” înseamnă să coboare „treptele celor nouă etaje/ Una câte una”. Dar vine vremea sa lasăm autoarei binemeritatul răgaz de Odihnă. O vedem cum, după această serie de reflecţii poetice, „Transfigurată de flăcările mari/ De sete, depărtări şi neputinţe”, intră delicată, să se-nchidă, de bună voie, după cum singură mărturiseşte, într-un poem al iubitului, „scris în nopţi de veghe” şi rămas „Intre filele împrăştiate pe pat”. Restul e Joc târziu, magie, iubire şi altă poezie... Ofelia M. Uta Burcea, Madrid, 2013
Posted on: Sat, 28 Sep 2013 19:33:08 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015