d3 SÂMBÃTÃ, 2 NOIEMBRIE 2013 Culturã ºi artã O veritabilã încântare a spiritului! „La Eminescu, în poeme, / se intrã într-o instituþie, / cu portar ºi contabil-ºef, / adicã, nu se intrã oricând ºi oricum. //…// La ieºire, îþi predai aripile, / treci prin detectorul de metafore, / îþi reiei cheile ºi codul de bare / ºi apoi te întorci / la penitenþa problemelor cotidiene” („Instituþia Eminescu”). Am apelat la aceste versuri tutelare ale poetului Rãzvan Ducan din cartea „Poporul de proºti versus Eminescu” (Editura NICO), pentru a le aºeza în demersul modestelor mele încercãri de a da contur unor idei desprinse în urma unei lecturi de o noapte a noii cãrþi cu care iese în lume poetul, izvorâtã dintr-o profundã conºtiinþã scriitoriceascã a exploziei imaginative. Pentru cã, într-adevãr, Eminescu este o „instituþie”! Iar concentrarea expresiei în starea liricã, acuitatea meditativã, parabola ficþionalã, aºezate sub semnul delicateþei sensibilitãþii trebuie sã fie hotãrâtoare, la înãlþimea receptãrii coerente a ordinii secrete a lucrurilor. Dezinvolt în cultivarea unui nou timbru poetic, tocmai pentru a reda intensitatea abstracþiunii într-o viziune picturalopoeticã adeseori, Rãzvan Ducam adoptã o interesantã arhitecturã poeticã personalã, la dimensiunea talentului lui literar. Dovezi ale aptitudinilor ºi ale exploziei imaginare, adevãrate exerciþii de meditaþie, de gândire într-o dinamicã particularã, sunt ºi versurile: „De-aceea cu flori, vã rog, nu veniþi, / Mai bine aduceþi-i meteoriþi. // O lunã plinã, din argint moale, / Sã-i vãrsaþi mai bine la picioare. // Din înalt aduceþi marile ºoapte, / Din crengile cerului, stelele coapte” („La statuia poetului de ziua lui de naºtere”); „Au ruginit potcoavele Calului Alb, / Chiar el ajuns-a verde pe perete, //…//” „Pe Mureº, apa curge-n continuare, / Curge lin, în limpezimi ºi spumã, / ªi lumea bea, tot rãfuieli mai vechi, / ªi nu mai ºtie dacã-i rea sau bunã. // Nedumerit e ºi acuma Eminescu, / Contumacia devenita-a axiomã, / Dacã la Cãlãraºi sau Kossuth stradã-i unde, / A poposit în drum spre mica Romã” („Eminescu la Târgu-Mureº”); „Miroase a tei orãºelul meu de provincie / Pe unde Eminescu a trecut cândva, / Sã ducã la Blaj o parte din sine, / O Parte din Blaj cu sine sã ia” („Miroase a tei orãºelul meu de provincie”); „Acasã, în frumoasa Bucovinã, / ªi Lepturariu-þi poartã doliu de luminã…” („Vorbind cu Blajul”); „Pãmântul l-au fãcut din marþipan / ªi tot înaltul l-au vopsit cu stele, / Sã-i zboare visul într-un iarmaroc, / Pe-un cer „nemãrginit”, cu ghilimele”. („Visele lui Eminescu”). Operând cu instrumentele exprimate prin noutatea altor trãiri poetice decât cele de pânã acum, totul fiind subordonat unor atitudini în jocul subtil al imaginaþiei lirice, Rãzvan Ducan recurge la o accentuare a emoþiilor printr-o alurã modernã, printr-o pronunþatã înclinaþie spre inventarea unor noi construcþii poetice ale ipostazei afective. O manierã interesantã în semnificaþia spaþiilor interioare ale poemelor, uneori prin acel modul parodic al dinamicii particulare: „pigmeii au fãcut coadã la mârâit”; „Pentru cã arãta temperatura perfectã / a timpului sãu imperfect, / medicii au crezut cã este un termometru defect. //…// Aºa ºi-a umplut portofelul cu frunze / ºi buzunarele cu pietre preþioase” („Viaþa lui Mihai Eminescu”); „L-au îngropat cu gândul cã este uºor biodegradabil / ªi cã poemele lui nu vor sãri departe de trunchi”; „Unii sunt de pãrere cã oasele lui Mihai Eminescu / Ar trebui luate de la Bellu ºi puse într-un acvariu, / Ca sã ne uitãm la el ca la peºti //…// Nu de alta, ci ca sã se intre în Cartea Recordurilor, / arãtându-se cum poate fi tulburat un somn de veci, / cu care sã se hrãneascã unul sau altul” („Longinus versus Eminescu”); „Teii foºnind în Copou, / Pe aceeaºi lungime de undã, / Cu ramuri ºi frunze, ferind, / Tandreþi cãlcate la dungã” („La Iaºi”), „Stetoscopul pus pe podeaua unde stãtea / ar auzi, de atunci, neliniºtea sa, / tactul bãtut cu piciorul, dupã tahicardie de stea” („La Casa Pogor”); „Vãzut-a nevederea, / Auzit-a neauzitul, / Spus-a nemaispusele” („Precizãri”); „Eminescu levita. / Se ridica din când în când de la pãmânt / ºi intra în tagma îngerilor. / Uneori cãlca pe ape, asemeni Mântuitorului” („Eminescu levita”). La Rãzvan Ducan tãcerea „are niºte perniþe de pisicã la picioarele ei de miriapod”, Eminescu ºi Creangã „fiecare ºi-a fãcut umbrã celuilalt, / Sã nu fie singur”, poetul vede „o lumânare aprinsã într-o colivie de pasãre”, „uneori, noaptea / închidea brusc cartea, / ca sã prindã fulgere”, dar ºi „sã prindã momentul în care o stea / îºi trãgea sufletul pe file, / ºi pe care dorea sã o-nveþe sanscrita”; „Eminescu este primul ce-a deschis / Culoar de navigaþie aerianã, / Patentând mirosul florilor de tei”; la Bellu, la cãpãtâiul Poetului „responsabililor cu gãlãgia” li s-au furat instrumentele ºi „mimeazã partitura”. Poet adevãrat, cu ºtiinþa scrisului, cu rafinament structural dând valoare lirismului prin sugestive tablouri lirice ale exerciþiilor de imaginaþie, printr-o originalitate de fond, ironic uneori, ºi prin supleþea redãrii viziunilor, Rãzvan Ducan, folosindu-l pe Eminescu drept punct de reper, prin acorduri confesive, prin metafora frumoasã ºi inspiraþie, ne oferã versuri admirabile: „Eminescu a fost un fir cu plumb / Dupã el s-a ridicat pe verticalã Cultura Românã”; el „este sigilat într-o capsulã de timp purtând codul 1889”; „Manuscrisele lui Eminescu de la Academia Românã / sunt asemenea Giulgiului de la Torino, / Cu ele s-a învelit poetul, / Sã nu-i fie frig de la astrele stinse demult”; „Poemele lui Eminescu / sunt statui în raza pietrificatã a cuvântului”; fiecare poem de-al lui este precum „o bucatã de aºchie din Crucea Mântuitorului”; „puse pe limbã, poemele au gustul mãrii”; „Eminescu trãieºte aici cu viteza luminii”; „Eminescu lucreazã ºi acum în PIB-ul þãrii”. Azi, când „poate merge oricine la automatul / de dezmormântare a trecutului”, „La sfârºitul misiunii, / Eminescu ºi-a predat îngerul, / descãrcându-se de gestiune. / Apoi a murit. / El, nu îngerul. // Acum îngerul scrie cãrþi / despre Eminescu / ªi, din când în când, / îi duce o floare la Bellu. //…// Îngerul are o aurã în jurul capului / Acolo este Eminescu”. „Bronzat de timp ne priveºte din bronz / ªi împietrit ne priveºte din piatrã, / Din miile de ipostaze ne priveºte, / Dar are o privire-nlãcrimatã”. Fantezie, talent ºi culturã, în noua carte a poetului Rãzvan Ducan, sub acel imperativ al identitãþii. O veritabilã încântare a spiritului! LAZÃR LÃDARIU Am primit, cu emoþie, douã cãrþi de la prietena noastrã, Mariana Cristescu, cunoscutã scriitoare din Târgu-Mureº, care împreunã cu Lazãr Lãdariu au polarizat în jurul lor un nucleu de iubitori de limbã românã ºi neam, având crez mobilizator cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca sã fii român trebuie sã poþi! “ „Timpul iubirilor” ºi „Pãmântul care doare – Cealaltã Românie” sunt cele douã cãrþi la care fac vorbire, apãrute, în 2013, la Editura NICO, ºi primite de la Mariana Cristescu, membrã a Ligii Scriitorilor ºi a Uniunii Ziariºtilor Profesioniºti, cu dedicaþia: „Pentru Titina ºi Al.Florin Þene – cu multã iubire ºi nesfârºitã recunoºtinþã”, ºi unde, în „Cuvânt înainte”, din volumul „Pãmântul care doare”, autoarea face o dureroasã mãrturisire, care se constituie „firul roºu” ce strãbate cele douã cãrþi: „Este cartea de dureroasã iubire a unui om obiºnuit membru al poporului român”, care îºi vede patria sfârtecatã de aproape un secol, în care istoria, trãdãtorii de neam ºi neprietenii au zdrobit ºi scos la mezat, bucatã cu bucatã, triumful României Mari, câºtigat cu sânge prin vremi, pãmântul albit de oasele bunicilor fãrã de mormânt ºi codrul - frate-n timpuri de restriºte.“ În volumul „Timpul iubirilor”, autoarea abordeazã cele mai stringente probleme actuale care-i macinã pe români ºi comunitatea localã. Cu talentul adevãratului scriitor al cãrui „barometru“ vibreazã pânã ºi la frumuseþea înfloririi magnoliilor, autoarea se bucurã de supravieþuirea unei vrãbiuþe salvatã de câinele de vânãtoare, sau se întristeazã de „penibilul inepþiilor TV cu pretenþii jurnalisticomoralizatoare”, vãdit „aranjate”: „singurul motiv pentru care nu am schimbat postul a fost plãcerea de a-l auzi în direct pe pãrintele Nicolae Gheorghe ªincan”, luat la rost de niºte „babe bârfitoare”, pentru cã s-a abãtut de la dogmã, coborând în mijlocul Cetãþii, între enoriaºi. Roºia Montanã este în atenþia Marianei Cristescu, aºa cum îi stã bine unui jurnalist implicat în marile probleme ale Þãrii, propunând ca aceastã comunã, care stã „pe o comoarã de aur”, sã fie inclusã în patrimoniul UNESCO. Autoarea dezbate, în „Istoria ascunsã în beci”, problema Columnei lui Traian, despre care, cu profesionalismul istoricului, reaminteºte cã, în ziua de 12 mai anul current, s-au împlinit 1900 de ani de la inaugurarea, la Roma, a operei celebrului arhitect Apollodor din Damasc, o copie a acesteia aflându-se în muzeul Naþional de Istorie a României, în Lapidarium-ul construit special pentru conservarea ei. Articolul despre care facem vorbire menþioneazã ºi faptul cã, din ce în ce mai des, cercetãtori istorici din întreaga lume recunosc, mulþi chiar fãþiº, cã primele civilizaþii s-au nãscut în Transilvania, mai exact în Ardeal, cum susþine un document din Biblioteca de la Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu. „Timpul iubirilor“ se încheie cu un impresionant articol intitulat „De la Nichita la Marcel Naste ºi înapoi”, unde autoarea descoperã cã, „dincolo” de mesajul estetic ºi de cel emoþional, „transpare, chiar ºi unui ochi neavizat, al iubitorului de artã, glasul de dincolo de materie, din pãmânturi, încãrcat cu noduri ºi semne din care îºi împleteºte scara cãtre cer”, tânãrul Marcel Naste, a cãrui operã picturalã se apropie de poezia lui Nichita, fiindcã tot ce este atât de simplu „devine de neînþeles“, cum ar spune Nichita Stãnescu. Citind acest volum, mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran, cuvinte pe care le regãsesc ºi la Mariana Cristescu, sub altã formã ºi cu mai mult fior: „Când valorile pentru care luptã un neam se cristalizeazã într-o adevãratã lume istoricã, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturalã”. Dacã în cele 34 de articole din acest volum autoarea transmite cititorului mesajul iubirii, ca o chemare faþã de personalitãþi cãrora le spune cã este timpul „jertfei de sine ºi al iubirilor fundamentale“, în MARIANA CRISTESCU, între „Timpul iubirilor” ºi „Pãmântul care doare” sau „Manifest pentru înveºnicirea Neamului ºi-a Limbii” al doilea volum, Mariana Cristescu promoveazã valorile neamului românesc, fiindcã, pentru dânsa, „Patria înseamnã infinit mai mult decât scrie în toate dicþionarele lumii (…) m-am strãduit sã o slujesc aºa cum m-au învãþat oºtenii din viaþa mea: tatãl meu, unchii, bunicii, decoraþi pentru bravurã pe fronturile celor douã Rãzboaie Mondiale, unii cãzuþi la datorie, puþinii prieteni de atitudine moralã ai zilelor noastre”. În articolul „Vremea în care bufonii devin eroi”, autoarea dezbate problema mormintelor lui Mircea cel Bãtrân, de la Cozia, a capului lui Mihai Viteazul ºi a trupului, înmormântate în locuri diferite, la Mãnãstirea Dealu ºi la Turda, dezvãluind intenþia fostului ministru al Culturii, Kelemen Hunor, de a profana mormintele, exhumând trupurile domnitorilor români pentru a li se preleva mostre ADN. Fapt ce o revoltã pe autoare, care strigã cu disperarea intelectualului: „La Rahova cu profanatorii neamului românesc!“. În „Trãdãrile intelectualilor duc la prãbuºirea noastrã”, dar ºi în „Un Katyn românesc aproape uitat: FÂNTÂNA ALBÔ, Mariana Cristescu reaminteºte crimele sovieticilor asupra patrioþilor români, unii din interiorul Bisericii Ortodoxe. Interviul cu pãrintele Iustin Pârvu, pe care-l citeºte în „Jurnal de Chiºinãu”, îi dã posibilitatea autoarei sã rememoreze manifestãri cultural-patriotice desfãºurate în Basarabia, dar ºi sã readucã în atenþia publicului busturile din piatrã ºi bronz ale poetului Grigore Vieru, din Piteºti, Bucureºti, Alba Iulia, Iaºi, Râmnicu Sãrat, Târgu- Mureº, continuând, în „Manifest pentru înveºnicirea Neamului ºi-a Limbii”, pledoaria pentru aducerea acasã a pãmânturilor rãpite. „România despre care tãcem din ce în ce mai des…” este unul din cele mai profunde ºi esenþiale eseuri, prin care se caracterizeazã sufletul de româncã al Marianei Cristescu, deschis precum cele douã cãrþi despre care facem vorbire. Eseul se deschide cu un citat din Vasile Pârvan, care sublinia: „Dintre þãrile care alcãtuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche þarã românã (…).” Dupã ce face un expozeu despre istoria acestei „þãri” dobrogene, începând cu descoperirile arheologice de lângã Varna, datând din perioada 4700-4200 î.Hr, autoarea desfãºoarã importantele perioade istorice, oprindu-se cu nostalgie asupra frumuseþii Cadrilaterului, unde Regina Maria, în anul 1928, începe construcþia unui mic castel, la Balcic. Mariana Cristescu, cu sufletul încãrcat de durere, ne reaminteºte de Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, când a fost cedat Bulgariei, în mod ruºinos, Cadrilaterul, adicã un teritoriu de 7.726 km pãtraþi, cu 378.000 de locuitori, unde se aflau oraºele Balcic, Silistra, Turtucaia ºi Bazargic. E multã istorie în „Pãmântul care doare-Cealaltã Românie “, e multã dragoste de þarã ºi neamul românesc, multã iubire de istoria acestui popor, iar toate acestea încap atât de dureros în versurile poeziei „Nu plânge, maicã Românie!”, gãsitã în raniþa unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaþii de Curburã, reprodusã pe ultima copertã a cãrþii: „Nu plânge, maicã Românie!/ Adunã tot ce-i bun sub soare;/ Ne cheamã ºi pe noi la praznic,/ Când România va fi mare!”. La aceste impresionante versuri adaug ce scrie Mariana Cristescu pe ultima copertã a volumului „Timpul iubirilor”: „Acum, când totul se nãruie în jur, e timpul jertfei de sine ºi al iubirilor fundamentale. Calea e lungã ºi scara înaltã. Vino alãturi, Prietene!“ Cele douã volume, alãturi de celelalte publicate de scriitoarea Mariana Cristescu, adevãrate mãrturisiri de credinþã, cu referiri competente la o largã panoplie de probleme ce preocupã prezentul, prin abordarea istoriei neamului, ne aratã în autoare un cerebral care sfideazã divagaþia parazitarã, þintind mereu precizia ºi rigoarea. Eseurile autoarei sunt bine organizate, la toate nivelurile textului, din care rãzbate o eticã ºi o filozofie: curajul ºi laºitatea în istorie, dar ºi în prezent, obsesia adevãrului, criza ontologicã a fiinþei ºi lumina moralã. Al. FLORIN ÞENE Paginã realizatã de MARIANA CRISTESCUr
Posted on: Sat, 02 Nov 2013 06:57:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015