hamalul Benone Vasiliu a fost hamal în Gara de Nord din Bucureşti, o viaţă întreagă. Bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri şi cu părul alb încă de tânăr, Beni avea o ţinută dreaptă şi impunătoare. Acest om care albise de pe la 16 ani avea o eleganţă, o distincţie chiar şi când căra bagaje, aer pe care-l păstra şi acum dându-ţi senzaţia de mare boier ajuns în sărăcie. Privit de la câţiva metri omul părea un adevărat Jean Gabin dar ceva mai arătos. Odată cu introducerea cărucioarelor pentru bagaje în gară şi pentru că nu catacdisise să mai pună încă trei clase peste cele patru minimale cerute la vremea lui, la momentul când a trebuit să se pensioneze nu a mai putut lucra legal pentru a-şi mai rotunji pensia şi mai lucrase pe ici şi pe acolo, cu ziua. Cele patru clase absolvite temeinic, alături de capacitatea de comunicare plină de eleganţă şi spoiala de educaţie acumulată de prin filme, piese de teatru, din cărţi sau din discuţii cu persoane educate făceau din domnul Vasiliu un interlocutor agreabil în orice situaţie. Rămas văduv, după ce fusese căsătorit de câteva ori, pentru că nu se prea ajungea cu banii, a mai făcut pază pe la vilele ce şi le construiau foştii lui şefi de la C.F.R. Singurul viciu de care nu se putea dezbăra era fumatul dar dacă ar fi continuat în acest păcat, fumând un pachet pe zi, ar fi trebuit să cheltuiască jumătate din pensie numai pe ţigări. După ce şi-a băut cafeaua de dimineaţă, cu o ţigare binevenită, Beni a rămas cu privirea aţintită la tabachera de argint pe care era gravat: „with great gratitude to Mr. Beni Vasiliu the Duchess of Rocester ', savurând amintirea acelui moment. Orientexpresul sosea întotdeauna la linia unu şi niciun coleg nu ar fi mers la peron înaintea lui. Ţinuta şi faptul că vorbea bine franţuzeşte erau elemente pe care nu le putea ignora nimeni. Franceza vorbită de Beni, învăţată de la dădaca lui, era o franceză literară, împodobită cu nişte r-uri, pronunţate uvular sau velar. În seara aceea domna elegantă coborâtă din vagonul de dormit şi-a intersectat privirea cu a lui. El, cu uniforma de hamal, frumos călcată, cu nasturii lustruiţi orbitor şi cu roşul de la petliţe strălucitor şi proaspăt, s-a apropiat adresându-se cu eleganţă doamnei. I-a luat bagajele şi a condus-o la un taxi, în faţa gării, la coloane. Atât doamna cât şi domnul Vasiliu erau ca într-o transă şi niciunul dintre ei nu şi-a dat seama că doamna îşi uitase portofelul, ticsit cu bancnote, în coşul hamalului. Taxiul s-a îndepărtat ca un vis fugar şi Beni, ducând căruciorul la peron a văzut portofelul. Suma era considerabilă dar el a preferat să meargă la postul de poliţie din gară şi să predea portofelul. A doua zi de dimineaţă, un chestor galonat şi plin de fireturi, la braţ cu doamna cu portofelul, l-au chemat la biroul de mişcare. Seara a fost la restaurant cu doamna şi la despărţire a primit acea tabacheră. Alungând acele amintiri domnul Vasiliu şi-a pus costumul bleumarin cu dunguliţe albe, purtat în seara aceea de acum 50 de ani, un papion vişiniu dar amplu, o batistă vişinie cu picăţele albe în buzunarul de la piept, şi-a mai pieptănat încă o dată părul alb şi des, purtat cu o cărare perfectă pe partea dreaptă şi a ieşit pe uşa garsonierei confort trei primită de la C.F.R. , upă ce a murit Gheorghiu Dej. Tabachera din buzunarul pantalonului nu mai păstra sub elastice decât două ţigări şi era doar dimineaţă. Din buzunarul de ceas de sub curea, domnul Vasiliu a scos cu două degete ceasul Movado de care spânzura nonşalant un lanţ dublu, argintiu. „ Este abia ora 8 şi 50 de minute, la bancă se deschide la ora 9!” După acest gând degetele lungi au introdus ceasul la locul său şi au pipăit curba elegantă a laţului de argint, iar picioarele ferme au întins paşii către sediul băncii din apropiere. Oamenii care aşteptau eschiderea băncii au pătruns cu repeziciune odată cu deschiderea uşilor şi odată cu ei şi paznicul de la intrare. Benia privit în jur cu rapiditate şi faptul că strada era pustie, aşa cum preconizase, l-a făcut să acţioneze. A scos din buzunarul drept al pantalonilor o pungă de plastic, a ridicat capacul nichelat al scrumierei cu picior şi a golit conţinutul acesteia, cu repeziciune, a pus capacul la loc şi şi-a continuat drumul spre parcul din apropiere. La primul colţ de stradă a verificat să nu fie vreun chiştoc nestins şi apoi, ajuns în parc, s-a aşezat pe o bancă plasată discret după nişte arbuşti ornamentali. Din buzunarul în care pusese punga a scos o jumătate de ziar pe care a despăturit-o şi a întins-o pe bancă apoi a scos punga şi a deşertat-o pe ziar. Beni a zâmbit amintindu-şi cum a definit el, la un chef cu băieţii, când rămăseseră fără ţigări, chiştocul: „ Băi, atunci când la o ţigare fumată înălţimea este egală cu diametrul sau mai mică, acea ţigare a devenit chiştoc, este clar?” Filtrele de diferite culori, ţigările de diferite diametre, chiar şi modul în care fuseseră stinse, cu nerv, lasciv, grăbit, dădeau o imagine a persoanelor ce aşteptaseră să se deschidă banca. Filtrele drepte şi albe, cu urme de ruj lucios şi parfumat trădau acele fumătoare din categoria femeilor care considerau că o ţigare slim, între degetele cu unghii lungi, întregesc un anume look. Filtrele de la ţigările Kent lung îi sugerau lui Beni nişte bărbaţi care în adolescenţă au râvnit la acele ţigări dar nu şi le-au permis decât după evenimentele din 1989. Ţigările cu filtru multiplu, cu cărbune şi alte praguri în calea gudroanelor cancerigene, atestau nişte fumători ce păreau a face eforturi pentru a-şi păstra sănătatea. Beni a îndreptat chiştoacele îndoite şi pe cele mai lungi le-a aşezat meticulos în tabachera de argint. Doar elasticele le schimbase la tabacheră în rest obiectul acela frumos arăta ca în ziua în care l-a primit în dar de la doamna Ducesă. Chiştoacele prea scurte şi fără personalitate le-a lăsat în pungă începând să fumeze din ele. Prin fumul albăstrui domnul Vasiliu vedea trandafirii din rondul îngrijit ce semănau izbuitor de mult cu trandafirii văzuţi într-un parc în Soci, în Rusia Sovietică. Învăţase limba rusă cântând, aşa cum era moda şi de la televizorul din gară, între două trenuri, din filmele ruseşti. Limba franceză o ştia de la bona sa, franţuzoaică, aşa că, atunci când a poposit la Soci şi-a spus în gând: „Soci nahoditţa mejdu portom Tuapse i portom Suhumi” ca apoi să spună cu voce tare în briza ce venea dinspre mare: „Sotchi est situe entre le port de Tuapse et le port de Soukhumi”. Sindicatul din Gara de Nord, în cadrul unor vizite reciproce, tovărăşeşti, îl desemnase pe tovarăşul Vasiliu să meargă într-un schimb de experienţă în U.R.S.S. „Tavarişci bagajist, menia toje bagajist!” A băut cu hamalii din Rusia, a stat la soare, a făcut baie în mare, a mers la muzee şi după trei zile s-a întors... Beni şi-a privit ceasul şi văzând că se apropie ora 10 şi 30 de minute şi-a spus: „La 10 şi 30 vin la bancă adevăraţii oameni de afaceri. Au fost la office, au dat telefoane, au primit telefoane, au băut cafeaua cu ochii pe ziar şi cu urechea la ştiri, au dat ceva ordine şi apoi au dat fuga la bancă.” Ajuns în preajma băncii, domnul Vasiliu a scos un chiştoc înalt de ţigare subţire şi parfumată, l-a a aprins, micşorând pasul. Din bancă a ieşit, precipitat, un domn îmbrăcat la blugi Dolce...şi cu sacou negru, purtând în mâna stângă o geantă de voiaj dintre toartele căreia se vedeau multe teancuri de bancnote. Beni s-a oprit în umbra unei tuia stufoasă. Domnul cu blugii de marcă a aruncat sacoşa în portbagajul unei maşini negre, a trântit haionul şi în timp ce se aşeza la volan, sub privilile fostului hamal, au căzut câteva pachete cu bani, lângă o cârpă neagră ce aducea cu o cagulă mototolită. Beni a ridicat mâna să atenţioneze şoferul că a scăpat pachetele cu bani dar acesta demarase. Fostul hamal a prins pachetele cu bani între degetele lungi, ce miroseau încă a ţigare mentolată, şi a început să alerge după maşină. Din sediul băncii paznicul şi încă doi funcţionari au ieşit în fugă gesticulând şi alergând în spatele domnului Vasiliu Alergarea lui Beni a ajuns din ce în ce mai lentă şi mâna cu pachetele de bani începuse să coboare din ce în ce mai mult. Distanţa dintre oamenii din bancă şi Beni s-a micşorat simţitor în timp ce domnul cel elegant s-a prăbuşit, încercând , în cădere, să protejeze costumul albastru cu dunguliţe albe. Bătrânul domn Vasiliu Benone abia mai respira şuierând. Un om dintre curioşi cerea, impersonal, să dea cineva un telefon la 112! Întins pe o parte Beni şi-a scos cu greu tabachera şi când a deschis-o cei ce-l înconjurau au văzut cum cele două chiştoace de mărimi diferite, subţiri şi parfumate, se zdrobesc între degetele cu unghii îngrijite, ce se strângeau convulsiv, ca apoi să rămână încleştate.
Posted on: Sat, 10 Aug 2013 14:27:05 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015