isus Hristos, Zamolxe şi dacii (III) Autor: Ionel Grama In articolul Slujbă pentru Zamolxe, publicat în Lumea misterelor nr. 8/2010, am citat din lucrarea Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus, a dlui prof. dr. Constantin Miu. Intrucît afirmaţiile respective au trezit un mare interes, am luat legătura cu Domnia Sa şi am obţinut acordul pentru a prezenta tot acest studiu în paginile revistei. Dată fiind întinderea materialului, acesta a fost fragmentat în numerele 2, 3 şi 4/2011. n Ionel Grama Scurtă prezentare a autorului Prof. dr. Constantin Miu s-a născut la 7.01.1957 în oraşul Medgidia, este absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1982). Profesor titular de limba şi literatura română la liceul teoretic din oraşul natal; masterat în Teologie - Ecole du Maître - Geneva, 1992-1994, cu teza Les Dons du Saint Esprit; doctor în filologie la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi, în 2001, cu teza Poezia religioasă a lui V. Voiculescu. A ţinut peste 28 de conferinţe pe diferite teme şi este autorul a 650 de eseuri, poezii, cronici literare, comentarii şi sinteze, publicate în peste 23 de reviste; a scris şi a publicat 31 de cărţi, este colaborator al unor emisiuni radio şi de televiziune, a primit 18 premii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale. Comparaţii In sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană prin filieră eseniană, vom compara un pasaj din Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus, ce cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!/ Ferice de cei care plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!/ Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!/ Ferice de cei care flămînzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!/ Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!/ Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!/ Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!/ Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia Cerurilor!” (Evanghelia după Matei, 5:3-10). „Fericiţi cei ce-s cutezători/ Că a lor este victoria/ In plaiurile cele sfinte/Fericiţi cei ce plîng, că aceia/ In dalbe ceruri s-or mîngîia./ Fericiţi cei blînzi, că aceia/ Vor moşteni întreg pămîntul./ Fericiţi cei care flămînzesc/ Şi însetează după ştiinţă,/ Că aceia se vor sătura/ Şi niciodată n-or mai răbda./ Fericiţi aceia care muncesc,/ Pămîntul făcîndu-l grădină,/ Că ei vor culege roadele/ In Grădinile Cerurilor/ Fericiţi vor fi şi cei milostivi/ Că aceia se vor mîntui/ Fericiţi cei curaţi în suflet/ Că s-or hrăni doar cu lumină/ Fericiţi făcătorii de pace,/ Că Fiii cerului s-or chema/ Fericiţi cei prigoniţi pentru/ Dreptate, că a lor este Raiul” (Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Editura Arhetip, 1999, p. 95-96). Fericirile din Herto Valus sînt legile pelasgilor - proto-geţii -, pe care preoţii daci, iniţiaţi de Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior, a fost divinizat este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă. De altfel, Diodor din Sicilia (născut la Agyrion, în Sicilia, şi care a trăit pînă în anul 21 î.H.) îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propovăduit-o, cu alte cuvinte care a fost „instrumentul” de răspîndire… In Facerea, 11:1 citim că „în vremea aceea era în tot pămîntul o singură limbă şi un singur grai la toţi”. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afirmă în prefaţa cărţii sale Civilizaţie şi cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, ce a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de Al Doilea Război Mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană….” Marija Gimbutas şi G. Rachet sînt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi în stepele ponto-caspice, de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î.H.) şi al doilea (3400-3200 î.H.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î.H.) a afectat profund şi Asia (cf. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228). Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintîi care au adunat în societate familiile şi triburile răspîndite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintîi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blînd… Pentru poporul grec, pelasgii erau . Rasa lor li se părea atît de arhaică, atît de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atît de nobilă în moravuri, încît tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de - dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”. Intărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „(…) Putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic pînă la Munţii Urali şi apoi de aici pînă la hotarul cu China, a fost locuit în Antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54). Referindu-se la lexic, autorul precizează: „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (Neolitic – n. n.) explică numărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor” (op. cit., p. 55). Limba lui Iisus Hristos... Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă din perioada formării sale spirituale la „şcoala ascetică eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citînd din Flavius Josepus, întîiul mare cărturar al Antichităţii, care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni): „Şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi .” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia - numită de autorii antici lingua prisca, adică limba bătrînă, după cum ne spune Isidor din Sevilla. In Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorîrea Sfîntului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Inviere şi la zece zile după Inălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorîrea Sfîntului Duh fusese prorocită cu sute de ani înainte de venirea Mîntuitorului în lume, mai întîi de Dumnezeu însuşi, prin prorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfîntul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, cînd Sfîntul Duh-Mîngîietorul s-a pogorît peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dîndu-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii - n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit cîte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). ...Şi limba dacilor Cel dintîi semn al acestei îmbelşugate revărsări a darurilor cerului peste Sfinţii Apostoli a fost acela al grăirii în limbi, întrucît mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfîntul Pavel, cel mai în vîrstă dintre Apostoli, care a rostit o cuvîntare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40). Se ştie că cel care a adus Cuvîntul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de Apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atît limba, cît şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori. Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Care ar fi putut fi acea limbă de comunicare? Aceasta era limba pelasgilor – proto-geţii –, lingua prisca – cf. dr. Napoleon Săvescu, Noi nu sîntem urmaşii Romei (Editura Impact, Bucureşti, 2002, p. 39). Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi. In cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mînăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Creştinarea Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, pînă în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism: „Se vorbeşte de o tradiţie care spune că în acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar - purtător de icoană»… Se zice că marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar cînd au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpînd astfel. Intors pe pămîntul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decît legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar (…) încearcă să le arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punîndu-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»: «Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că înţelepciunea Cerului S-a pogorît şi pe acest pămînt prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune, şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera… Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: însuşi El din cer pe pămînt vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei, în idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pămînt, pe Cel ce este însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întîlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mîna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrînul, ci pe preotul lui Hristos». Porunca lui Zamolxe La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvînt: «Cînd va veni însuşi Dumnezeu pe pămînt, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sînt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pămîntul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionînd, întreabă: «Vasăzică, te-ai creştinat?>, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrînule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag, ca să nu rămînă pămîntul nostru fără legătură cu cerul». Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat. «Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos». Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moară, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge pînă la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi». Magul le spune celor care îl ascultau că în curînd vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvîrşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sîngele lui sfinţit ridicînd acest pămînt la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pămîntului”. Coroborînd cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu. Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.
Posted on: Mon, 24 Jun 2013 17:31:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015