via soirs: " Nu ştiu dacă teoria mai e interesantă în încercarea de ‘a schimba lumea’. Trebuie spus rapid, experimentul comunist european va deveni, în 50 de ani, cel mai interesant lucru petrecut vreodată în lume. Din păcate sau nu. Nu există nimic în stare să se apropie, ca nivel de interes, de asta. Nici cele 100 de milioane de victime – sau jumătate – citate de Courtois, nici alte sperietori morale nu vor opri uriaşul val de interes pentru fenomen. Cine a scris despre stilistica barocă, psihologia şi ciudăţeniile epocii are posteritate. Despre istoria proletcultului, despre literatura sau filozofia de aparat ideologic din acei ani. Toate acele cărţi şi broşuri bizare, de propagandă, din perioada reală, cosmopolită – să zicem, de până la debutul naţionalismelor verzi din anii ’60 -, care putrezesc azi în anticariate, monumente de plictiseală cu formarea partidului, munca de partid şi Cursul scurt… etc. vor alcătui teze hip, pretutindeni. Cine, dimpotrivă, a scris despre perioadă în cheie moralistă, victimară, de anii ’90, o să fie descalificat scurt. Va conta analitica pură a vieţii în comunism, autopsia calmă, fără mefienţă sau admiraţie pentru persoana defunctului. Inutil să adaugi, temerile moraliste se confirmă: defunctul nu a murit, ideea comunistă are viitor. E dezgustător: nu există, azi, nicio alta cu viitorul ei. Debarasată de ideile de ‘dictatură a proletariatului’ şi de ‘partid unic’, totul e refolosibil şi utilizabil în ea în cadrul democratic: ontologia, o parte din teoria economică, progresul social, preeminenţa interesului comun asupra celui privat etc. Ne vor fotografia blocurile comuniste ca pe relicve ale unei vieţi simili-fericite, în care egalitatea a fost sociologic cât s-a putut de aproape de plauzibil. Se vor mobiliza direcţii de cercetare pentru a studia motivul pentru care oamenii, cu frica în suflet, fără orizont, moralmente într-o închisoare, erau relativ fericiţi, se căsătoreau, îşi reparau sănătatea gratuit, făceau copii şi mergeau anual să se prăjească la malul mării. Va fi o babilonie a ipotezelor şi o stupoare generalizată. Teoria, însă… Ei bine, e o problemă. Teoria nu e fezabilă, azi, în schimbarea sistemelor de putere. Nimeni n-a scris una care să conţină un praxis, un dublu empiric cu aplicare la real. Teoria – politică, economică, socială – e de fapt cum nu se poate mai rară. Există o singură teorie dialectic reală, plauzibilă euristic: cea de opoziţie la sistemul constituit. Nimic altceva; exişti doar dacă te opui. Criticii sunt legiune, teoreticienii reali sunt cu adevărat rari. Un hebdomadar inventaria cu ceva timp în urmă gânditorii care ar conta azi în lume. I-au ieşit vreo zece teoreticieni, şi aceia cu un praxis problematic sau fuzzy. (Zizek, de pildă, cel mai simpatic dintre ei, nu are o teorie ci o postură.) Teorie reală de opoziţie la sistem nu există încă. Ne putem considera în secolul XVIII, înaintea Enciclopediei. Toată lumea are certitudini de monolit despre viitor şi structurile de putere: monarhie, feudalism, sistem medieval triumfător, etern. – Judith Butler. Nimeni nu ştie dacă teoria genurilor e o simplă miză societală, despre drepturi şi basta, sau un pas către postumanism. – Gayatri Chakravorty Spivak. Studii postcoloniale boring şi irelevante pentru dialectica puterii şi reprezentarea subiectului. Bune pentru producţia de self-hate occidental, nule pentru viitor. – Joan Tronto. Despre teoria ‘care’, aceeaşi întrebare ca pentru J. Butler: societal sau miză reală pentru o nouă umanitate. – Zygmunt Bauman. Sociologic interesantă, politic problematică, teoria prezentului lichid sună bine, spune puţin şi propune nimic. – Hartmut Rosa. Acceleraţia istorică a timpului în societăţile noastre, constat onest şi atât. – Axel Honneth. Moralismul teoriei recunoaşterii e boring, fără miză în schimbarea sistemelor sociale. – Jacques Rancière. Societatea împărţită în două faze de dezvoltare, timpul ‘poliţiei’ şi timpul ‘politicii’, simplu constat benevolent, la fel critica electoralismului artificial fără soluţie. – Giorgio Agamben. Interesantă problematizare a democraţiei, a ‘stării excepţionale’ ca normă, o critică fără propuneri concrete rămâne vidă de sens. – J. Habermas. Prea boring to even mention, comunicare în vânt, flatus vocis politic. – Pierre Rosanvallon. Critică interesantă a democraţiei, propunerea unor forme non-electorale de reprezentare şi a noi reţele de solidarizare, politic inconsistentă. – Michael Sandel. Critica limitelor etice ale liberalismului nu e încă o soluţie la el. Dacă tot ce ai de propus lumii e indignarea, te laşi de scris. – Toni Negri (nu mereu la pachet cu Michael Hardt). Pieţele geopolitice, de gânduri, idei, afecte, informaţii şi coduri creează reţeaua Imperiului, minunat descrisă, nul subminată. – Philippe Van Parijs. Interesant pentru ideea ‘venitului de existenţă’ minim garantat, nu are atac structural. – Peter Sloterdijk. Dacă post- sau transumanitatea se va instala, întrebările lui despre condiţiile ontologice rămân. Liberal-conservator, nu oferă nicio alternativă la sistemul de putere şi reprezentare, doar o înşiruire metaforică de ipoteze imunitare. – Alain Badiou. Ontologia teoriei ansamblurilor, fiinţa ca ‘aglomerare de viduri’, e interesantă ca teorie a subiectului determinat de eveniment. Critica politică consistentă, mai ales a iluziei democratice, nu propune o finalitate. – Donna Haraway. Idem pentru Butler şi Tronto. – Slavoj Zizek. Spectacular, prolific: ideologia şi subiectul nu au murit, individul consumator-elector-spectator produs de societatea capitalului e o calamitate. Rezistenţa noastră e minunată, dar niciun cuvânt în vederea a ce. Şi bestiarul se închide. Producţie teoretică de toată mâna, acestea nu sunt sisteme de rezistenţă şi acţiune, ci constatări-etic-îngrijorate-asupra-stării-de-fapt. Cine sunt deci gânditorii cu adevărat ‘blestemaţi’ ai timpului, adevărat ‘pericol’ pentru el, în stare să arunce în aer sistemul? Ce-ţi pun pe masă, cu ce anume din trusa lor de unelte, cu vorba râncedă a lui Foucault, poţi lua puterea? Care anume îţi indică, odată luată, ce faci concret de a doua zi? (Naţionalizezi? Ce? Dar băncile? Cum destructurezi sistemul capitalului? dar cel financiar mondial al dobânzii şi rentei? Cum schimbi reprezentarea politică, pentru o democraţie reală?) Aici, tăcerile devin dense, privirile fixează orizontul albastru şi vârful pantofilor. Avem un asemenea vid teoretic în realitate, încât dacă mâine dimineaţă îi înmânează cineva puterea în glumă unui revoluţionar, o ia la fugă: n-are în mod real nicio idee ce să facă cu ea. Cea mai mare tară ideatică a timpului e în realitate slăbiciunea teoretică. Cântărind lucid etapa post-critică, inventariind ce ai în ultimă instanţă la îndemână, te pomeneşti căutând tot în Rousseau, 1789, hegelieni de stânga, pre-marxişti, anarhişti, anarho-sindicalişti, Marx etc. pentru a da peste ceva concret, câteva idei cu aplicare la praxis. Un fior de gheaţă pe şira spinării. Plictiseală netă, de asemenea. Poate că viitorul gânditor, gânditorul neaşteptat, ‘filozoful necunoscut’ va veni. Până atunci, e plauzibil să ne vedem şi în viitor aceiaşi. Ne vom consolida perplexităţile, asta e sigur."
Posted on: Fri, 28 Jun 2013 10:14:04 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015