ÎN DIALOG CU FILIP TEODORESCU Paul Carpen: Domnule preşedinte, Colegiul de redacţie a decis să acordăm o bună parte din spaţiul tipografic rezervat numărului 9 al revistei noastre, Vitralii, unei teme incitante prin sine însăşi: trecerea de la vechea Securitate la o instituţie nouă, Serviciul Român de Informaţii. În opinia mea, această decizie implică elucidarea, pe cât posibil, a mai multor alte aspecte, unele de natură teoretică, altele de imagine, altele de ordin practic... Filip Teodorescu: Tocmai de aceea abordăm această temă: pentru că vrem să elucidăm cât de cât, să lămurim – măcar parţial – câteva probleme pentru cititorii noştri, fie ei ofiţeri din vechea instituţie sau din noua structură a principalului serviciu de informaţii român, fie angajaţi ai CNSAS, oameni politici, ziarişti, analişti sau simpli cetăţeni. Şi, într-adevăr, dezbaterea impune abordări din mai multe unghiuri. P.C.: Iar unul dintre aceste unghiuri este cel teoretic. Personal consider că este limpede pentru orice om de bună credinţă că statul există nu doar prin simbolurile sale, ci în primul rând prin instituţiile sale fundamentale. Simplificând la maximum, se poate afirma că prin continuitate instituţională se asigură continuitatea statală. Când s-au schimbat regimurile politice, România nu a dispărut. Nici în toamna lui 1945, nici în iarna lui 1989-1990. Ea a continuat să existe. Este adevărat, s-au produs schimbări în Armată, în serviciile de informaţii, în primării, în şcoli şi universităţi. Dar ele, instituţiile, au rămas. Şi prin ele a continuat să existe Ţara. F.T.: Desigur, vă referiţi la sistemul instituţional în ansamblul său. Au fost însă momente în istoria europeană recentă când unele instituţii au fost total desfiinţate. Spre exemplu, Wehrmachtul, armata celui de-al Treilea Reich, după capitularea Germaniei. P.C.: Comparaţia aceasta cred că întăreşte afirmaţia mea, nu o contrazice. După capitularea necondiţionată din 1945, Germania însăşi nu mai exista ca stat. Era un teritoriu împărţit între cele patru puteri învingătoare şi administrat de acestea prin guvernatori militari. Data de naştere a noului stat, RFG, este considerată aceea când a fost adoptată Constituţia, adică 23 mai 1949. Imediat după această dată au început şi discuţiile despre crearea unei Armate naţionale, iar aceasta a fost reînfiinţată câţiva ani mai târziu, în 1955, sub un nou nume: Bundeswehr. Interesant ar fi însă să amintim altceva şi anume că serviciul de spionaj al Germaniei Occidentale a continuat să funcţioneze practic neîntrerupt, sub acelaşi şef, Reinhard Gehlen, până la pensionarea acestuia în 1968, adică încă 23 de ani după război. Iar Gehlen fusese ofiţer superior pe vremea lui Hitler şi condusese activitatea de informaţii pe Frontul de est. F.T.: Ar mai fi un aspect pe care nu pot să nu îl readuc în atenţia factorilor politici şi anume anomalia în baza căreia CNSAS îi hărţuieşte pe cei care au activat în serviciile de informaţii ale României înainte de 1990. OUG nr. 24/2008, validată prin Legea nr. 293/2008, vorbeşte despre „teroarea” pe care PCR ar fi exercitat-o, „în special prin intermediul Securităţii”, împotriva cetăţenilor ţării, „în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989”. Avem chiar în acest număr al revistei o expunere bine argumentată, semnată de domnul profesor universitar Corvin Lupu, în care se ridică cu mult temei întrebarea: Ce are a face Securitatea, înfiinţată la sfârşitul lunii august 1948, cu lupta pentru putere din toamna lui 1944 şi din anii 1945, 1946, 1947, precum şi prima jumătate a lui 1948? Să mai amintim că preluarea de către Securitate a sarcinilor de la SSI s-a făcut şi mai târziu, în 1952. Iar acţiunile CNSAS, sau mai bine zis ale celor care au creat această instituţie, sunt îndreptate împotriva ofiţerilor de informaţii. Oare de ce? Şi, apropo de SSI, este bine de subliniat şi o altă idee: aceea că mulţi ofiţeri ai acestei instituţii au rămas în Securitate până când au ieşit la pensie, cei mai mulţi în anii ′60 -′70, alţii chiar mai târziu. P.C.: Şi atunci de unde această încrâncenare cu care, începând cu decembrie 1989, s-au năpustit asupra Securităţii politicienii mai mari sau mai mici, unii analişti politici şi tot felul de neavizaţi? F.T.: Demonizarea Securităţii a fost pregătită ani de-a rândul, dar ea a atins cote cu adevărat paroxistice în decembrie 1989. Lansarea lozincii iresponsabile, de-a dreptul criminale, „Securişti – Terorişti” a produs atunci victime. Victime pentru care cei care au lansat lozinca şi au susţinut-o nu au răspuns nici până astăzi. Faptul că persoane cu un nivel de pregătire redus, sau absolut neinformate, au putut să o creadă, să o îmbrăţişeze, să acţioneze sub impulsul ei poate fi, până la un anumit punct, scuzabil. Dar faptul că oameni politici importanţi, formatori de opinie, oameni ridicaţi în funcţii înalte ale statului au putut să o propage, să îi acorde girul lor, cu toate că ştiau că este o minciună ordinară, constituie o crimă. Cu cât un grup ţintă are un nivel cultural, un nivel intelectual mai scăzut, cu atât el poate fi manipulat mai uşor. Oamenii obişnuiţi să fie conduşi caută, în momentele tulburi, îndrumarea celor pe care ei îi consideră lideri. Ei se străduiesc instinctiv să fie de partea câştigătoare, se gândesc cum să evite sancţiunile care deja există în mintea lor, ca potenţiale ameninţări, sau care sunt formulate expresis verbis de către cei investiţi sau autoinvestiţi cu autoritate. Originile valului de ură revărsat asupra României trebuie căutate în afara hotarelor ţării, la specialiştii de un înalt profesionalism în manipularea maselor. Dar dacă originile acestui val de ură trebuie căutate la oarece depărtări, vectorii săi se află printre noi, printre conaţionalii noştri. Îi ştim, îi vedem, iar ei ne zâmbesc sfidător, convinşi fiind că se bucură de impunitate. P.C.: Domnule preşedinte, nu pot să nu remarc faptul că în revista noastră revenim în mod constant asupra trecutului, asupra unor întâmplări de acum douăzeci şi ceva de ani. Nu cumva greşim cu această abordare? F.T.: Nu greşim câtuşi de puţin. Oamenii trebuie să îşi cunoască trecutul pentru a înţelege prezentul în care se zbat şi pentru a şti ce îi aşteaptă în viitor. Aceasta în primul rând. În al doilea rând, noi nu ne substituim istoricilor, dar trebuie să le punem acestora la dispoziţie faptele noastre, trăirile noastre, opiniile noastre, concluziile analizelor noastre. Nu putem să îi lăsăm pe alţii să ne scrie istoria. Pentru că o vor scrie fals. Din interes sau, dacă sunt cinstiţi, din lipsă de informaţii. Romanii spuneau ‛audiatur et altera pars”. Avem dreptul, aşadar, să fim ascultaţi. În al treilea rând, astăzi ne ocupăm, programatic, de perioada decembrie 1989 – martie 1990. Deci discuţia noastră nu este alături de ceea ce ne-am propus în Colegiul redacţional. În al patrulea rând, originea a tot ce ni se întâmplă azi, a evenimentelor pe care le trăim acum se află acolo, în anul 1989. În al cincilea rând... Dar mă opresc aici. P.C.: Am văzut la televizor, la sfârşitul lunii august, cum şeful unui partid de opoziţie considera că îi dă şefului statului cea mai mare lovitură de imagine dacă îl califică drept „securist”. Revista, ca şi Asociaţia noastră, nu sunt angajate politic. Ştiu aceasta foarte bine. Dar dreptul la o opinie personală nu mi-l poate refuza nimeni. Nu iau atitudine împotriva politicianului, ci pentru apărarea adevărului despre o instituţie şi oamenii ei. De unde până unde aşadar, pentru acest om, care la evenimentele din decembrie avea doar 17 ani, cuvântul „securist” constituie o injurie? Pentru că acesta era sensul susţinerilor sale. Cât despre efectul spuselor sale, ce să mai zicem? O micuţă gaură în apă. F.T.: Şi eu am ripostat faţă de altcineva, faţă de domnul Ion Iliescu, atunci când la o manifestare la care am participat împreună, la Institutul Revoluţiei Române, dânsul incrimina „metodele securistice” ale nu ştiu cui. Trăim în această lume şi o componentă a ei o constituie atitudinile politice. Care, atunci când se referă la noi, ne dau dreptul, ba chiar ne obligă să răspundem. Anii de propagandă ostilă, bine direcţionată, nu puteau să nu influenţeze gândirea multor oameni. Mai ales a celor tineri. Pentru ei şi pentru cei ce vor veni după ei vorbim şi scriem astăzi. Ajungem astfel, fără să vrem, la cealaltă componentă a discuţiei noastre. Efectul de imagine. Propaganda împotriva Securităţii a generat numeroase atitudini de mimetism. (Şi cât de bine se pot preface unii: până mai ieri strigau „Trăiască!” şi azi strigă „Huoo!” cu aceeaşi îndârjire, cu acelaşi devotament în priviri. Şi să fim siguri că, dacă ar fi cazul, mâine vor putea răcni iarăşi „Trăiască!”). Retragerea treptată a ceea ce denumeam valul de ură împotriva Securităţii va conduce treptat, în mod inevitabil, şi la schimbarea atitudinii dominante în rândul populaţiei. Mai mult decât atât, văzându-se amăgiţi, oamenii îşi vor îndrepta resentimentele împotriva celor care i-au păcălit. Deocamdată însă sunt încă destul de mulţi cei care îşi caută un loc în grupul câştigător. Şi care cred că pentru aceasta trebuie să interpreteze o anume partitură. Dar „deocamdată” nu înseamnă însă câtuşi de puţin o veşnicie. Noi avem răbdare. Printre multele fraze celebre rămase de la marele Eminescu se numără şi aceasta: „Inteligenţe se găsesc adesea. Caracterul mai rar”. Treceţi rapid în revistă perioada ianuarie-martie 1990. Veţi descoperi multe inteligenţe. Cât despre cea de a doua parte a citatului... P.C.: Aţi putea să formulaţi câteva aprecieri asupra perioadei discutate? F.T.: Vom avea alte articole în revistă care să se refere la una sau la alta dintre componentele acelei perioade. Eu prea multe nu vă voi putea spune din cunoaştere nemijlocită pentru că atunci eram la închisoare. Din ceea ce mi s-a raportat ulterior, din analizele pe care le-am făcut a reieşit însă fără putinţă de tăgadă că preluarea Securităţii de către Armată, din ordinul trădătorului Nicolae Militaru, aducerea în funcţii de conducere a unor oameni fără nici o experienţă în munca de informaţii, dar îndeosebi a unora cu simpatii pro-sovietice, oameni care erau preocupaţi în primul rând ca nu cumva să se afle ceva despre implicarea lor în derularea evenimentelor din decembrie 1989, inclusiv în acţiunile cu caracter terorist, toate acestea au reprezentat o lovitură mortală pentru instituţie. O a doua lovitură, care deşi era mai puţin evidentă avea efecte la fel de grave, a reprezentat-o crearea unei situaţii operative imposibile. Zvonurile, procesele, acuzaţiile abominabile care se ţineau lanţ au avut ca finalitate demobilizarea ofiţerilor şi a agenturii. Se instalase pasivitatea. „Dacă nu faci nimic, nu se întâmplă nimic. Dacă faci ceva, nu se ştie ce ţi se poate întâmpla”. O a treia lovitură a constituit-o şirul lung de pensionări înainte de termen şi de treceri în rezervă a unor ofiţeri pe criterii aleatorii, în paralel cu angajarea unor persoane lipsite de instrucţia necesară sau fără aptitudini pentru munca de informaţii. Vă pot, de asemenea, împărtăşi opiniile dobândite în iunie 1991, atunci când am revenit în SRI. Pretenţiile unora din această instituţie, ca şi din SIE, cum că nu mai aveau aproape nimic în comun cu fosta Securitate erau false. Cum să nu mai ai nimic în comun cu Securitatea când îi preiei cadrele, sediile, baza informativă, arhivele, într-un cuvânt totul? Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu afirmaţia că nu se va mai lucra cu agentură. Dar cu ce? De ce toate statele au voie de la cel de sus să lucreze cu agenţi, cu informatori, cu surse de influenţă, iar românii nu? Toţi ageamiii care nu ştiau ce înseamnă FBI sau CIA, MI 5 sau MI 6 veneau să ne dea lecţii publice. Chipurile apărau drepturile omului. Practic apărau dreptul lor şi al stăpânilor lor de a-şi face de cap în România. De a recruta informatori şi surse de influenţă, de a fura, de a devaliza economia, de a risipi averea naţională. P.C.: Ar fi interesant să ne destăinuiţi cum aţi resimţit schimbarea atitudinii generale faţă de Securitate în perioada de detenţie. F.T.: Începutul schimbării de atitudine a fost de fapt mai devreme, chiar în timpul procesului de la Timişoara. Cât dspre reţinerea şi detenţia unor ofiţeri de Securitate fără mandat de arestare, fără proces, fără condamnări, acestea ar putea face obiectul unei analize ulterioare. Haideţi, de aceea, să le lăsăm pentru altă dată. Sursa: VITRALII NO. 9
Posted on: Wed, 18 Sep 2013 15:53:44 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015