În cîteva rînduri, fiecare om se opreşte şi contemplă. Vezi, îşi spune singur, asta e viaţa mea. Atîta tot? Am trăit fiecare dintre noi cîteva zile fericite, cu stări de corp plăcute, cu soare şi natură. Mica noastră luciditate ne-a apărut deodată. Eşti fericit? Da. Şi nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioară a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic? Nu, am greşit drumul. Nu sunt acestea căile vieţii. Soarele care urcă şi coboară, pofta care cere şi se satisface, senzaţia care începe şi oboseşte, bucuria care strigă şi deodată tace nu lucrurile astea care se consumă rezolvă viaţa noastră, dacă viaţa noastră trebuie să aibă vreun înţeles. Ci lucrurile care nu se consumă, care nu sfîrşesc niciodată; lucrurile acelea care durează cît dreptele paralele de mult. Adevărurile care îmi preexistă şi mă lasă în urmă; ideea care nu oboseşte niciodată; bucuria care stă. Eternitatea. Căci lucrurile acestea nu încep de nicăieri şi au fost de totdeauna. Constantin Noica - Despre singurătate (Mathesis sau bucuriile simple)
Posted on: Wed, 04 Dec 2013 08:17:42 +0000