Întâi am început să uit fleacuri: să cumpăr pâine, să fac o treabă, dacă mai aveam două, să sun pe cineva, după ce am băgat respins că mă înjuram civilizat cu un meltean în trafic, să-mi plătesc factura la telefon, până ce chitroşii, atârnătorii, zdrenţele mi l-au tăiat. Apoi am început să uit să mănânc, şi ultimele cercetări ale savanţilor burundezi demonstrează pe mii de morţi şi tembelizaţi de la glicemia scăzută că diabeticii trebuie să-şi mănânce nenorociţii ăia de carbohidraţi la timp. Mi-am spus că nu e grav, ba chiar e un motiv de bucurie şi stimă faţă de mine însumi: sunt un spirit atât de înalt, aşa de prins în chestiuni de viitor, planuri, schiţe încât fleacurile mi se duc automat din cap în intestinul gros şi hai noroc. Însă a apărut ceva nou: era dimineaţă, mi-am făcut nişte treburi urgente, am dat câteva telefoane, apoi în grabă mi-am luat telefonul, cheile de la maşină, borseta cu actele, zaharinele, briceagul, iconiţele, carneţelul de notiţe, pixul – toate în numai două mânuţe şi m-am repezit la uşa de la intrare, să ies. Uşa era blocată! Am înjurat-o de morţi şi de răniţi, am ameninţat-o că-mi bag cuculeanţa în ea, i-am tras şi-un picior. Aşteptam să aud PIU, PIU – clanţ şi să o deschid. După câteva apăsări nervoase ale alarmei de la maşină, a mers prin răsucirea yalei. E grav?
Posted on: Sun, 18 Aug 2013 13:16:55 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015