ână în 2009-2010, printr-o disimulare foarte bine împachetată, Traian Băsescu a avut ca aliat împotriva adversarilor săi politici şi instituţionali (PNL, Tăriceanu, judecătorii, CSM etc) „poporul”. „Poporul” îl reconfirma în funcţia de preşedinte în mai 2007 (atenţie, fără cvorum!), „poporul” nu protesta şi nu îl contesta încă, „poporul” îl realegea preşedinte pentru a doua oară în decembrie 2009. Poporul, care căpătase deja o aură simbolică în retorica preşedintelui nu avea să fie însă un aliat veşnic al său. În mod neaşteptat pentru preşedinte, dar în acelaşi timp, în mod raţional, poporul, adică electoratul, începând cu 2010, avea să-l deligitimeze, transformându-se brusc dintr-un aliat într-un adversar. Acest moment de ruptură i-a scăpat de sub control lui Traian Băsescu neştiind cum să-l gestioneze de o manieră raţională. A intrat într-o pasă afectivă, prin incapacitatea de a-şi accepta declinul şi slăbirea rapidă în popularitate şi inversat retorica: a început să folosească anumite instituţii, care până atunci îi fuseseră ţinte de atac, drept aliaţi pentru a ataca poporul. Poporul devenise dintr-odată duşman, pentru că nu era capabil să înţeleagă contextul crizei economice şi nici măsurile anunţate de el şi de guvernul său. Chiar şi atunci, deşi afectat puternic de valul de contestare, nu îndrăznea să reducă poporul, societatea, cetăţenii etc. la noţiunea de electorat.
Posted on: Sat, 08 Jun 2013 17:44:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015