ŞASE poeme de THOMAS BERNHARD (în româneşte de Ioan EVU şi Theresia HAAS) JERTFĂ DE NOIEMBRIE Nedemn sunt de aceste ogoare şi brazde, nedemn de cerul acesta încrustându-şi sălbaticele semne în memoria mea pentru veacul cel nou, nedemn de aceste păduri ale căror ploi îmi năpădesc vremelnicia cu furtunile oraşelor. Nedemn de aceste mame pe năruitele pripoare, de ţăranii hărţuindu-şi ziua cu vite şi pomi, beţii şi secerişuri. Nedemn de aceşti munţi, de turlele acestor biserici, nedemn de-o singură noapte-nstelată nedemn de cărăruia cerşetorului, sfârşind în amărăciune. Nedemn sunt de iarba ce-mi răcoreşte tălpile, de trunchiurile arborilor, în miază-noaptea neiertătoarelor boli, laolaltă cu ploaia şi umbrele adolescenţilor dăruind muşchiului verde jertfa de noiembrie, sub negrele dealuri ce poartă trecătoarea-mi viaţă. Nedemn sunt de aceste cortegii pogorând luna mai printre merii-nfloriţi, laptele şi mierea, celebritatea şi pierzania, mie hărăzite. Nedemn printre preoţi, măcelari şi negustori, nedemn de profeţiile acestor grădini, de duminica răzleţindu-şi dulcele fum în văzduh. Nedemn de fecioarele roşu împroşcate şi abandonate în decorul acesta bătrân de o mie de ani, a căror pâine are gustul foamei şi pierzaniei, al mândriei şi-ngrijorării mumelor, ce nu pot evada din calvarul lor, din chinul celor uitaţi, însufleţind soarele pe ogoare. Nedemn sunt de mierlă, nedemn de scârţâitul roţii de moară, nedemn îmi săvârşesc jocul la malurile fluviului, cel ce nu vrea să ştie nimic despre sate. Nedemn de aceste suflete tăifăsuind în nori şi-n desişuri despre înfloritorul pământ, despre muzica muritoare a cerului, despre marile singurătăţi ce se precipită peste coline, nerăbdătoare să-ntâmpine furtunoasele ierni ale lumii. GEAMBAŞI, ŢĂRANI, GRENADIERI Geambaşi, ţărani, grenadieri, un mare ofiţer, un cardinal... numărul anilor mai mulţi decât ai pământului strămoşilor ce încă bântuie culoarele obscure. Arcadele criptelor nu spun nimic, ele doar te previn, nici o scriere şi toate slovele mari, iată operele lor răscumpărând satele întrebând cine eşti tu şi unde şi când... şi nu ştiu nimic despre ceea ce nu este, şi nici n-are cum să devină, iată ce glăsuieşte gerul, grăiesc pădurile foşnind în urma ta, putregaiuri, jucăuşe mlădiţe frânte de vânt, asta destăinuie tânguirea grinzilor, încât ce spui tu n-are nici o legătură cu tine, ce gândeşti tu, nimeni nu vrea să priceapă, iar preţul vinului tău nu-l va mai achita nimeni... Geambaşi, ţărani, grenadieri, un mare ofiţer, un cardinal… cuvinte ce nu mai înseamnă nimic pentru cel ce acum este însuşi nimicul... Uşile se întunecă, nu mai recunoşti nici un nume, pentru tine nu pâlpâie nici focul, paturile-s învelite iar câinele tatălui tău, chiar el te va sfâşia. CE CAUTĂ SUFLETELE PRINTRE TUFELE DE LILIAC Ce caută sufletele printre tufele de liliac, vântul din păduri suflându-şi şoaptele peste întinderea albă a lacului, dăltuind în temniţele ţăranilor şi călugărilor chipurile suferinţelor seculare, unde mor mulţimi şi deprind muzica păsărilor pentru izbânzile lor şi drumul fără larmă al animalelor moarte, ce se retrag în bezna grotelor să preschimbe lumea într-o peşteră biciuită de ploaie? Ce caută sufletele printre tufele de liliac, în dimineaţa aceasta în care nici o casă nu se mai regăseşte pe sine şi nici o grădină nu-i luminată de pietrele de hotar ale Poeziei, unde mortarul bătrânilor zidari devine nimic în faţa pădurilor ce-mprejmuiesc aceste deşerturi pentru un timp ce nu ne mai aparţine? Ei nu mai găsesc pietriş pentru chinul lor nici pentru chinul părinţilor. Pe soră o vor privi într-o dimineaţă cu ochii întunericului… Ce caută sufletele printre tufele de liliac, desfătând la ora opt neînduplecatul pământ, când sub cedri şi plopi transportul de cadavre scrâşneşte-n albul nisip călătorind cu lehuza în cer, şi-n câteva clipe dau năvală pe uşi copii cu ghiozdane populând pământul verde cu ţipetele lor ce-ar putea să-nvie şi morţii, iar pe bătrânii paznici îi fac să blesteme primăvara în timpul dejunului? Ce caută sufletele printre tufele de liliac, când ceaţa sângelui suie printre grădini şi povârnişurile respiră adânc sub carnea verde a zilei abia trezite, a cărei tristeţe curge-n râul cu vaiere molcome, când fetele de liceu urăsc fustele lor negre şi albele fundiţe din păr, şi-n urma ferecatului suflet al maicilor păşesc mute pe pământ, tot mai sus, pe deal, la capelă, să cânte un psalm bătrân? Ce caută sufletele printre tufele de liliac, ţipătul ce din somn s-a desprins, silabele întunericului, boala şi setea ucigaşului misterios, ce sugrumă visul printre livezile de meri şi-ndepărtatele umbre ale oraşului, pălmuind moartea cu umbrele primăverii, iubind beatitudinea cu mii de năluciri solare, cu milioane de guri şi de ochi răsărind din foc, în jocul captivant al Nimicului, când tumoarea zilei năpădeşte gândurile pomilor şi apelor, copiilor şi bătrânilor trişti? BIOGRAFIA DURERII Unde-am dormit ieri, astăzi este zi de repaos. În faţa intrării stau scaunele stivuite şi, dacă întreb, nici unul nu-şi aminteşte de mine. Deasupra casei mele şi a grădinii cu morţi păsările au zburat desenându-mi chipul în nori. Eu am vorbit cu morţii despre ghitara lumii, cea care nu mai renaşte, ale cărei strune rostesc un grai ce întărâtă până şi câinele verişorului. Pământul vorbeşte o limbă de nimeni înţeleasă pentru că nu sfârşeşte niciodată – din ea am stors stele şi puroi în îndoielile mele şi vin am sorbit din urciorul ei, ce-a luat forma suferinţelor mele. Aceste străzi duc în exil. Ca printr-un geam de sticlă îl aud pe Dumnezeu şi pe Diavol într-un difuzor – deopotrivă-mi pătrund în inimă vestind căderea sufletelor. Necontenit foşneşte frunzarul pe uliţe ameninţând să ruineze monumentele. În Octombrie vreau să visez verde. Pe uşa de la intrare stă atârnată porunca: SĂ NU UCIZI – în ziar apar zilnic trei crime, ele pot fi ale mele sau ale unui prieten al meu. Le citesc ca pe o poveste, de la o lovitură de cuţit la cealaltă, fără să mă plictisesc. În vreme ce ei confundă carne şi celebritate sufletul meu adoarme sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. MÂHNIRE Roşii sunt munţii, iar fraţii mei îmi pătrund în creier ca şi cum Iisus n-ar fi fost răstignit sub stelele ce nu se tem de atrocitatea sufletului meu, pe care l-am îngropat într-o vale, când încă nu eram născut, atunci, într-un aprilie mânios, ce spală cărările de piatră spre cavouri, unde stau însoţitoarele singurătăţii mele, cu feţe palide, şi furtuna le orbeşte sub luna-ndepărtată. Pentru ce zilele acestea, pentru ce moartea, pentru ce toate astea, pe care nu le iubesc, nici tufişul, nici petalele din gura măgarului, nici strigătul braţelor mele în toamnă, nici oboseala ţăranilor şi nici gloria durerii, povara ce mi-a lăsat-o mama murind printre cheflii la marginea lacului ce-mi devoră morţii sub hohotul stelelor… Eu n-am făcut nimic ce-ar putea dăuna fericirii voastre, am scris doar câteva versuri ce l-au făcut pe fratele meu să cadă în plâns şi pe sora mea – cu petalele vântului de martie – să mă invidieze, nimic n-am mâncat din ce vă lipseşte la masă, nimic n-am băut din mireasma nunţilor voastre, şi-a cântului de bâlci al hambarelor, unde nu mai pot reveni, pentru c-am tras clopotul mincinos la malul râului, ce-mi restituie suferinţa nemuritoarelor cranii şi goale, în fiece zi, de la o dimineaţă la alta, tăcut, ca şi când aş fi ajuns cenuşă, înainte de a mă trezi în carnea primăverii acestor oraşe. La ce mă gândesc când văd străzile goale, ferestrele oamenilor ce-au băut atâta putreziciune, încât numai Dumnezeu te-ar putea apăra. Ţi-au tăiat verdele, cenuşiul şi negrul râurilor, ce nu-ţi elogiau foamea şi nici tristeţea nopţilor, în care tu, cu fiecare piatră, cu fiecare moluscă, te pierdeai în uitare! În uitare! În deznădejdea rădăcinilor! Nu mai zăresc nici un chip pe care l-aş putea iubi, nici un trup să-mi astâmpere poftele cărnii, nici o moarte singurătăţii mele să-i ajungă… Ogoarele sunt sterpe. În case lumânările pâlpâie violet! Uşile scârţâie cu dispreţ când vii trudit acasă, şi orice gură ranchiunoasă, care posedă un ogor, un măr roditor, o vacă de lapte, o pajişte, te blestemă. Iar când vrei să călătoreşti mai departe, nu ştii încotro! Şi când ţi-e sete, te afli în plin deşert! Şi când vrei să cerşeşti, te sufocă mizeria bogăţiei lor! Şi când îţi cauţi mormântul, ei îţi dăruiesc un vas plin de splendoare! …Nu mai văd nici o faţă umană… Numai lutul negru, distrus, al neputinţei lor şi ura ce le-a prefăcut viaţa în pulbere. PE TINE NU TE CUNOAŞTE NIMENI Pe tine nu te cunoaşte nimeni. Când mori, te vor duce la groapă îmbrăcaţi în mantale. Să nu uiţi asta niciodată! De tine nu are nevoie nimeni. Când mori, ei bat toba şi tac. Să nu uiţi asta niciodată! Pe tine nu te iubeşte nimeni. Când mori, ei îngroapă adânc până şi dorul tău de casă. Să nu uiţi asta niciodată! Pe tine nu te ucide nimeni, dar când mori, ei îţi scuipă în halba de bere şi tot tu va trebui să plăteşti.
Posted on: Sun, 17 Nov 2013 21:35:03 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015