Ştefan Doru DĂNCUŞ DIN ROMÂNIA (1) Suntem într-un moment de răscruce. Europa e cu ochii pe noi. Dar nu numai ea: şi America, şi Australia, şi Groenlanda, şi mafia italiană, şi traficanţii de droguri, şi purtătorii de pistoale la şold (sau la spate). Suntem o ţară râvnită. Toate consfătuirile europene la nivel înalt, pe acest subiect îşi axează pledoariile. Şi cum să nu fim? Atâta vreme cât ţara este reprezentată „la nivel înalt” de EBA (fata „lu tăticu”) sau Becali (căzut acolo tot datorită „lu tăticu”). Nu este de făcut altceva decât semnarea unor acte. Nu prea suntem înţeleşi. Predilecţia fanariotă pentru averi rapide a făcut din minţile marilor noştri conducători nişte căţeluşi buni de dat din coadă la orice foşnet al unui „euro”. Ce mai contează că suntem la un moment de răscruce? Secătuită, ţara asta se încăpăţânează să fie ţară. Poporul ăsta, ucis la propriu de către imbecili ca Emil Boc şi ulterioara sa şleahtă, se încăpăţânează să fie viu. Poporul acesta face copii. Poporul acesta îşi creşte copiii. Poporul acesta nu este de acord cu variantele de supravieţuire propuse de fiecare guvern ce a făcut bani buni pe spinarea sa. Poporul acesta nu mai are ţintă. Poporul acesta se roagă să mai vină un Mântuitor care să-l scoată din robia impusă de „Stat”. Expresii ca: „trebuie să dau bani la Stat” sau „Statul mă obligă să...” sunt deja tradiţionale. Dar cine este Statul? Enoriaşii puterii politice – asta este Statul. „Tremurăm de frig şi de foame, domnule Stat!”, zice poporul. Iar Statul „consfătuieşte” cu opulenţa meselor întinse pe la Sinaia (să nu mai spunem de întâlnirile „Statului” în diverse ţări exotice). Suntem la capătul răbdării. Am aflat că „Statul” nu ne poate salva. Am aflat că acei indivizi la costum şi cravată nu sunt altceva decât „fata lu tăticu”. Am aflat că guvernul nostru acordă, pe bandă rulantă, titluri de proprietate asupra României celui care plăteşte mai mult. Povestea asta devine din ce în ce mai fascinantă pe măsură ce-mi aduc aminte de toată degringolada din ultimii douăzeci şi ceva de ani. Cât de stupizi pot fi oamenii ce compun poporul român? Cu cât s-a cumpărat tăcerea poporului român? Care dintre prietenii noştri, rudele noastre, apropiaţii noştri de zi cu zi au câştigat ceva din afacerea tăcerii despre „Stat”? Votăm în continuare ca o turmă de oi dusă la tăiere, iar această senzaţie, repetată de câte ori este nevoie, ne dă impresia că „poporul conduce”. Domnilor, poporul nu mai există. Poporul a devenit un simbol manipulabil, un fel de minimă apăsare pe un buton. Poporul acesta este reprezentat numai de câţiva visători care nu se pot acomoda cu zilnica teroare. Ar trebui să aşteptăm de la aceştia un sprijin, un semn că există. Însă aceştia nu vin să salveze o ţară sau un popor – ei intervin în identitatea acelei ţări sau acelui popor. Acestora nu li se poate opune un regim politic, o armată. Ţara mea nu este apărată de ei. Ţara mea a fost lăsată de izbelişte şi cumpărată pe baza unor comisioane grase de către diverse „entităţi democratice”, cum a fi FMI sau CEC (Curtea Europeană de Conturi) sau ONU. Ţara mea nu mai există. Desigur, mă pot mişca în acest teritoriu, mă duc la munte sau la mare, dar ţara aceasta simt că nu mai este a mea. Pe mine şi pe alţii ca mine nu ne apără nimeni. Oricât am nădăjduit că frumuseţea lumii mele, libertatea mea, eliberarea mea sunt posibile – nu mă apără nimeni. Ce să fac de aici încolo? Sunt un simplu scriitor. Doamne, după ce am scris aceste rânduri, ce se va mai întâmpla? Ajută-mă, Doamne! Ştefan Doru DĂNCUŞ Bucureşti 4 iulie 2013
Posted on: Sat, 13 Jul 2013 13:42:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015