Țel Până la cincisprezece ani, Sergiu și-a dorit să devină fotbalist, pompier, milițian, arhitect, cântăreț de muzică ușoară și doctor chirurg. Apoi, între cincisprezece și cincizeci și trei de ani, visul său a fost unul constant, acela de-a fi scriitor. Dar, nu-i prea reușea. Auzind că, la o singură scriere, ajung să primesc chiar și o sută de like-uri pe Facebook, îmi solicită ajutorul. - Ai scris ceva până acum? – întrebai. - Încă nu. Adică, am scris, da’ numa’ prostii! - Ei, cu mine vei învăța să scrii lucruri de calitate! Îmi dădu banii pentru prima ședință, apoi îl dusei într-o odaie în care avea coli ministeriale, un pix și-un computer prevăzut doar cu programul Word, fără conexiune la internet, ca să nu plagieze. - Te las aici singur, ca să te concentrezi și să scrii ceva de calitate. Vin peste-un ceas. Încearcă să mă surprinzi în mod plăcut! Coborâi în barul de la parterul blocului. Cu un Jägermeister și două beri, ora zbură ca un vis. Revenii să văd ce-a reușit să producă Sergiu. „Simona purta blugi. Era atrăgătoare!” Și atât! - Pârț! – îmi scăpă. „Ana are mere. Sunt două!” Asta nu-i literatură, asta-i onanie! Ai făcut școala în România? - Da! – mărturisi ucenicul. - Mă rog, asta explică multe!... Uite cum vom proceda, încerci încă o oră, dar, bei în timpul ăsta un cocteil și fumezi Black Stone! O să te coste mai mult cu cincizeci de euro... Sergiu scoase banii, iar eu, într-un cal, îi turnai jumătate de litru de absint stins cu bere nefiltrată. Îi mai zisei ca, din țigări, să inhaleze fumul, nu doar să pufăie. Coborâi din nou la bar. De data asta, era și Raluca, așa că am zăbovit ceva mai mult. Revenii destul de bine dispus: - Ei, unde-i creația? Sergiu îmi arătă monitorul cu mândrie. „Simona purta blugi. Pentru prima dată, mi se păru atrăgătoare. O atinsei pe picior. Materialul era neverosimil de mătăsos! Întotdeauna îmi închipuisem blugii ca fiind rigizi. Mi-am dat seama că și ea vrea. Puteam închiria, cu ora, apartamentul 3. Ca să facem puțină economie, aleserăm să mergem în uscătorie. Era limpede că nu vom avea nevoie de o oră întreagă! Într-o oră, poți scrie o poezie și pregăti o tavă cu tartine. Or, noi nu doream să scriem poezii. Și nici la tartine nu ne stătea mintea. Îi atinsei părul pubian. Miriade de scântei mă străbătură, ca și cum celulele mi-o luaseră razna și se repoziționau într-o ființă nouă. Într-o clipă, uitai toți anii lungi de labă! Puțin mai conta că este securistă! Aș fi fost capabil, în acele momente, să scriu eu nota informativă în locul ei, doar ca să o pot privi, proptită cu palmele de peretele uscătoriei! Cineva urca scările... Nu mai conta nici asta! În definitiv, întreg blocul era unul al promiscuității. Din douăzeci de apartamente, nu era unul fără vreun caz de alcoolism ori boli venerice. Ploaia de noiembrie răpăia în fereastra uscătoriei. De la apartamentul 18 se auzea tot: apa trasă la closet, televizorul, tusea Andradei. Mai mult ca sigur, și ea ne auzea pe noi...” - Bravo! – exclamai. Un pic de alcool și de tutun mai tăricel, și deja scrii ca Cărtărescu! Dacă o ții tot așa, vei ajunge vestit nu doar pe Facebook, ci o să te propună ăștia și pentru Nobel!... Sergiu zâmbi mulțumit. Îmi promise că, atunci când va lua Nobelu’, o săptămână nu vom mai ieși din Sabres!
Posted on: Sun, 10 Nov 2013 10:49:04 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015