“A fost odată ca-n poveşti, A fost – de-ar mai fi iară - Din neamuri tracice, regeşti, O prea frumoasă ţară. Şi era una pe pământ Şi mândră-n toate cele Cum e icoana unui sfânt Şi Luna între stele. Mă doare-n suflet când privesc La tot ce se întâmplă Şi în mormânt mă răsucesc Când cuie-mi intră-n tâmplă. Eu nu mai simt miros de tei In viata mea postumă, Nu văd nici vajnici pui de lei. Doar mucegai si humă. Luceferi nu mai strălucesc Când ţara e o rană, Copiii mamele-şi bocesc Că n-au în blide hrană. Cântat-am graiul românesc, Această dulce limbă. Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc Prin alte ţări o schimbă. Degeaba le-am lăsat cu dor O “Doină”, să tresară! Trecutul nu e viitor Şi viaţa li-i amară. Nici harta nu-i ca-n alte dăţi Din Nistru până-n Tisa; Moldova-i astăzi jumătăţi. Cât rău făcutu-ni-s-a! Degeaba scris-am eu scrisori Din vremuri de urgie Şi m-am rugat de-atâtea ori Mai bine să vă fie. Avut-am piatră la hotar Şi-n ţara noastră singuri Cules-am holde din brăzdar. Acum n-aveţi nici linguri… O, biet popor român sărac Cu-o ţară prea bogată! Tu vino-i răului de hac Să nu ţi-o vândă toată! Ş dă-i afară pe străini Cu toţi îmburgheziţii, Să nu-ţi mai fie-n alte mâini Guverne si poliţii! Cu trupe de comedianţi Numindu-le partide Sunteţi românii emigranţi Din rai în ţări aride. Pierdut-aţi banii ţării-n vânt Şi-i goală vistieria. Mai daţi şi ape şi pământ Şi vindeţi România. Mihai Viteazul v-a lăsat O ţară mai rotundă. Voi azi aţi scos-o la mezat, Străinii vă inundă. Aveţi întinsul Bărăgan Şi nu aveti o pâine, Aveţi şi turme şi ciobani Dar duceţi vieţi de câine. Aveţi bogaţii munţi Carpaţi Şi dulcea Mioriţă, Păduri de brazi ce vă sunt fraţi, Şi flori în poieniţă, Aveţi o deltă ca-n poveşti - Vedeţi să nu v-o fure - Atâtea ape, atâţia peşti Şi nu mâncaţi nici mure… Nici vii pe deal nu mai zăreşti, Livezile se-uscară Când mărul Ţării Româneşti Se-aduce de afară. Nu vine Mircea cel Batrân, Nici Ştefan, de la Putna Să vi-l alunge pe păgân Cănd voi lăsat-aţi lupta! Albastrul cerului senin Se-ntunecă mai tare De-atâţia nouri de venin, De-atâta delăsare. Nu voi a vă-nvăţa de rău Ci-ncerc a vă-nţelege: De ani şi ani cădeţi în hău, Nimic nu vă mai merge. Ruşine să vă fie-n veac Că v-aţi trădat străbunii De parcă n-aţi fi pui de dac Ci rude-aţi fi cu hunii! Lăsaţi pe-ai vostri guvernanţi Să vă înece-n smoală, Să fiţi doar simpli figuranţi Pe scena lor de boală? Un singur lucru eu voi şti În lumea care trece: Urmaşul meu român va fi Şi muritor si rece. Eu nu mai am ce să mai sper. Vă văd de-atâta vreme Târându-vă în trai mizer De griji şi de probleme. Şi nici nu pot a mai privi A voastră neputinţă. Mă-ntorc la starea mea dintâi. Mă-ntorc în nefiinţă.” Luceafarul vorbi profet Spre neamul lui, spre ţară. Şi, lăcrimând, se stinse-ncet. Muri a doua oară…
Posted on: Sat, 28 Sep 2013 13:20:09 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015