Confuzie Cinematografia nu numai că a fost interpretată greşit ca aparţinând de cele 7 arte, dar în momentul de faţă este una dintre cele mai influenţabile şi puternice arte din întreaga lume. Apariţia cinemaului şi filmului a fost un simplu experiment, a apărut ca un fel de reacţie a teatrului, un altfel de imaginar. Dorinţa naturală a omului de a conserva emoţia şi aspectul s-a transformat în ideea de fotografie, diaporamă şi film. Dar ea însăşi nu reprezintă o inovaţie ( ceea ce înseamnă de fapt arta), ci o altfel de reprezentare, mult mai vizuală şi mai concretă. Gilles Deleuze afirma într-o conferinţă de a sa (what is the creative art? 1987) că fiecare artă nu poate fi exprimată, înţeleasă şi continuată decât de către cei care o săvârşesc şi o iubesc. Un regizor trebuie să trăiască vizual, el trebuie să-şi închipuie, să trăiască, să imagineze. Scenariul nu trebuie să existed doar scris, el trebuie să trăiască, el trebuie să transmită şi să fie imaginat. Spre deosebire de literatură, arta cinematografiei este strictă. Este delimitată de imagine, nu de cuvânt. Dar în acelaşi timp, literatura poate fi transformată în film. Există foarte multe extensii la baza cinematografiei, de aceea există acea confuzie cu “ filmul este o artă”, iar mulţi regizori îşi ştampilează filmul sub propria lor semnătură, personalitate, cultură şi bagaj emoţional. Dacă un regizor este la baza lui poet, atunci filmul său va fi cursiv, literar, emoţionant şi permisiv din punct de vedere imaginativ. Dacă un regizor este filosof, atunci întregul său film va fi o continuă întrebare într-o altă întrebare, va fi static şi încărcat de energie spirituală, va stimula şi va obosi în acelaşi timp (Persona, Wild Strawberries..). Cinematografia nu este nimic altceva decât o cale de a transmite o informaţie, o continuare a unei arte. ( sau de ce nu, a tuturor artelor). Probabil că ăsta ar fi răspunsul şi pentru întrebarea pe care am auzit-o acum ceva timp de la un profesor: De ce România nu are actori pentru film? Filmele româneşti sunt extrem de teatrale, îţi oferă senzaţia de ritual şi sacralitate. Majoritatea regizorilor români sunt ( din punctul meu de vedere) mai întâi oameni de teatru. Prin filmul nostru noi păstrăm integritatea meseriei de a fi actor de scenă şi bogăţia şi expresivitatea limbii noastre. Şi prin această mică „greşeală” noi reuşim să ne diferenţiem de celelalte tipuri de cinematografie, deşi avem câteva influenţe europene, predominant franceze. Actorul de scenă este foarte sobru şi vertebral, el îşi respectă arta şi o ridică la nivelul de sacralitate. Actorul de film, de imagine este mult mai schematic şi mai raţional. El trebuie întotdeauna să ştie cum arată într-un cadru, ce se vede din el şi ce e ascuns. Nu mai funcţionează la fel de instinctual precum actorul de scenă, care nu este nimic altceva decât un animal lăsat liber în propria sa cuşcă. Este doar o metodă de exprimare a noastră, atât spirituală cât şi fizică. Filmul românesc ( ca şi cel francez) este expresiv, imaginea este rece, iar cadrele sunt lungi şi statice. Filmul este un joc al inteligenţei vizuale, cu cât aceasta este mai dominantă în conformaţia unui regizor, cu atât filmul va avea un impact mai puternic asupra spectatorilor. Atât de puternic încât avem tendinţa să spunem: Filmul ăsta înseamna arta! Dar nu reprezintă nimic mai mult decât un altfel de transpunere a artei originale. Ca şi cum eu aş alege să citesc o carte în format electronic în pofida uneia scrise, dar asta nu înseamnă că tehnologia e o artă, ci e doar „ un alt fel de reprezentare” a literaturii.
Posted on: Mon, 01 Jul 2013 02:23:28 +0000