Evadare la muncile de vară Mă săturasem să ascult tropăiturile bocancilor, să stau câte o oră şi ceva la coadă la cantină. De mâncare ce să mai vorbesc? Îmi vine să vărs pentru tot amarul ce l-am înghiţit. Rareori am mâncat ceva acceptabil la cantina din regiment. Poate doar de sărbătorile legale, jurământ, revelion, ziua armatei. Dintre toate, fasolea la cazan a fost cea mai straşnică mâncare, chiar dacă mai găseam uneori şi pietre prin ea. Dar cine ştie câte n-am înghiţit oare? Câteodatǎ, în regiment mai poposeau diverşi artişti, cântǎreţi, scamatori, ni se mai dǎdeau filme. Asta se întâmpla duminica, dar nu era pe gratis... Dana Bartzer, un nepot de-al lui Iosefini, etc. Ştiam că la munci mâncarea este mult mai bună. Nu asta mă încălzea pe mine. Acolo exista ceva la care am râvnit dintotdeauna: Liberta, Liberte, Liberty, Libertate, Freedom. “And I want all of my life, just freedom to be”... De multe ori m-am întrebat: cum să-ţi vină să faci ceva cu tragere de inimă, dacă stomacul tău nu este fericit? Perioada mai-octombrie a însemnat decălirea mea fizică şi psihică. Ne-am perindat prin mai multe locuri. Mai întâi am fost la Periş, unde am stat aproape două luni. Aici am luptat cu sapa şi cu furca prin arşita zilei, cu fruntea şiroind de sudoare, cu trupul încins, la prăşit de soia şi de porumb. Năclăit de sudoare, cu hainele lipite de mine, aşteptam cu nerăbdare să ajung la celălalt capăt al rândului, lung cât o zi de post, ca să-mi mai trag puţin sufletul şi să sorb câte o porţie zdravănă de apă. Un cǎruţaş ne aştepta la umbrǎ ca un izbǎvitor, cu o cǎruţǎ în care era un butoi de lemn uriaş, acoperit cu rǎmuriş verde, plin cu apǎ rece şi limpede. Apropierea de el rǎspândea o rǎcoare îmbietoare. Am strâns paiele şi lucerna de pe câmp. N-am să uit cum, într-o zi toridă de vară pe la amiază, ne-am dezbrăcat să facem baie într-un iaz din apropierea câmpului de unde strânsesem paiele. Ideea i-a aparţinut lui Vlăduţ, pentru că tot ne aflam într-o pauză. Eram destul de aproape de gara Periş. Calea feratǎ brǎzda câmpul în douǎ, iar trenurile ne mai animau spiritul... Când ne-am afundat în apă până la gât, cu picioarele în mâlul răcoros, am simţit cu mi se duce toată oboseala şi toropeala acumulată peste zi. De altfel, la capitolul baie cu apă caldă sufeream. La dormitor nu aveam decât apă rece. Trebuia să mergem la complexul de porci să cerem voie seara, după program, ca să facem baie la duşuri. Faţă de Poseşti unde apa era dură şi calcaroasă de-ţi făcea părul sârmă, aici era moale. Părul rămânea mătăsos... Am adunat baloţii de paie şi am construit imense şire. Am irigat, am fost la cules de fructe, unde am făcut o cură extraordinară cu piersici, cireşe, caise, căpşuni, vişine la Tâncăbeşti. Ne-am reintoxicat cu video şi cu plecatul acasă. În afară de Poseşti, unde am primit câte 700-800 de lei de căciulă, peste tot pe unde am umblat am fost traşi pe sfoară. De la Periş n-am primit decât... 75 de lei şi nici pe aceia integral. De muncit s-a muncit mult, dar am fost plătiţi foarte prost, pentru cǎ eram mulţi. Însă, cred că hoţia a fost mare. Pentru mine, tentaţia plecatului acasă a fost irezistibilă, încât n-a mai contat nimic altceva. Mă aflam la doi paşi de casă, adică la mai puţin de o oră de mers cu trenul. În jur de 30 de kilometri. Prima dată am plecat în regulǎ. Intrasem pentru scurt timp la bucătărie şi “pluto” de intendenţă, gras ca o raţǎ, zis şi “madagascarul” , mi-a dat voie să plec la sfârşitul săptămânii. După trei săptămâni, văzând că rămân doar cu promisiunile, într-o sâmbǎtǎ seara cu ultimul tren, am plecat pe furiş acasă. Luni dimineaţa când m-am întors, se aflase demult de lipsa mea. M-a luat în primire locotenentul care răspundea de plutonul meu. După ce mi-a tras vreo câţiva pumni zdraveni şi vreo două şuturi, m-a lăsat mai încet. Apoi m-a luat cu frumosul. Abia m-am stăpânit să nu-i trag şi eu una...Ce tâmpit putusem să fiu! Riscasem să fiu trimis înapoi în regiment aiurea... - Dacă mai vrei să pleci acasă să-mi spui mai întâi mie, ai înţeles, soldat? - Am înţeles, tovarǎşe locotenent! Parcǎ mai pǎţisem undeva asta. - Altfel, zbori direct în regiment! Cu ţigări şi vin din sat, l-am convins pe comandantul companiei că sunt băiat bun, că a fost doar un accident. Adevăratul motiv pentru care plecasem acasă mi-l dăduseră bucureştenii piloşi. Ei plecau iar eu nu! Culmea! Printre ei se afla chiar un fost coleg de serviciu de la restaurant, cǎruia i se spunea preoţelul, pentru cǎ de la teologie nimerise la ospǎtǎrie…Tot el îmi ocupase şi locul de la popotă din regiment, deşi îmi era „biban”... În timpul ăsta trebuia să muncim dublu ca să facem şi norma celor care lipseau. Ca să pară sever şi să dea un exemplu, “Pluto” a dat ordin să mă tundă bec, să nu mai plec acasă. Cu ocazia asta mă schimbase de la bucătărie. Se răzbuna astfel pe mine, fiindcă lui nu-i mai dădusem nimic. Frizerul a apucat doar să-mi facă o gaură în păr, deoarece n-am vrut să stau să văd cum işi bate joc de mine. Puteam să le fac şi eu rău. Era bine aşa, mă lăsaseră în pace. Nu mi-a fost ruşine şi am continuat să plec sâmbǎta, atunci când se putea. Acum se ştia de mine, iar la întoarcere aveam grijă să las ceva locotenentului. De fapt, ofiţerii detaşati cu noi, se cam mâncau între ei pentru daruri. Munceam de aproape o lună la Periş. Intrasem la cules de piersici. Trebuia să ne dăm peste cap ca să aducem o cantitate la dormitor. Aşa ni se dăduse ordin. Ştiam că suntem controlaţi ca să nu plecăm cu nişte cantităţi mari de fructe. Am făcut un plan. Spre seară, la întoarcere, am adunat cele mai frumoase piersici în două lădiţe pline ochi. M-am strecurat cu ele printre rândurile dese de pomi. N-am reuşit să urc la timp marfa clandestinǎ în remorca principală şi a trebuit să merg spre cealaltă ieşire, unde apărea al doilea tractor. Pe drum m-am întâlnit pe neaşteptate cu un puşti din livadă. Ce naiba căuta tocmai acolo? Am ieşit cu emoţia hoţului din ascunziş, am urcat lădiţele şi am suit şi eu. Gata! Am reuşit! Din spate se auzi un fluierat prelung, iar tractoristul opri deîndată. Inginerul venea furios pe bicicletă, urmat de puştiul acela...N-am avut încotro. Am recunoscut că luasem piersici, dar mi-am dat doar prenumele eronat...atunci când m-a întrebat inginerul cum mă cheamă. - Dar, bine, măi băieţi, nu v-aţi săturat de cât aţi mâncat aici ? De ce trebuie să mai şi căraţi cu voi? - Păi, ştiţi, mai avem şi noi colegi pe la infirmerie, la bucătarie ... - Bine-bine, una, două, dar nu atâtea fructe! Astea rămân aici. Şi a luat cele două lădiţe... Însă, pe sub paie mai erau ascunse câteva lădiţe. Atunci ne-am pus pe cântat de bucurie până la dormitor. Doamnele de pensiune Ultimul episod al muncilor agricole a fost “închisoarea” Vlăsia. Aici era de fapt una din fermele partidului. În general, peste tot pe unde am umblat, am întâlnit oameni diferiţi. Majoritatea ne-au înţeles pe noi, soldaţii. Mulţi îşi aveau copiii în armată ori i-au avut, iar ceilalţi care terminaseră mai recent, ne compătimeau sau se bucurau că n-au fost singurii păţiţi. La Moara Vlăsiei care se afla lângă Snagov am muncit cel mai mult. Din iulie şi până la sfârşitul lui octombrie, n-am făcut altceva decât să strângem baloţii din paie de grâu sau orz, să strângem lucerna, să culegem porumb, să facem irigaţii...La irigaţii era cel mai greu. Trebuia să construim coloane de apă, cărând aspersoare şi ţevi de aluminiu de câte patru metri lungime, printre rândurile înalte de porumb, cu frunzele ascuţite, care tăiau rǎu dacă nu erai atent. Uneori mai aveam norocul să tragem pe nas polen de pe spicul porumbului. Era o adevărată plăcere. După ce se uda bine locul respectiv, trebuia reluată toată munca prin noroi şi refacerea altei coloane de apă...De multe ori umblam dezbrăcaţi, pentru a nu ne murdări hainele. Existau şi unele beneficii: ne răcoream la aspersor de câte ori simţeam nevoia. Când călcam cu picioarele prin pământul rece, simţeam cum mă pătrunde răcoarea în tot corpul. Pentru toate astea n-am primit... nici măcar un leu, deşi ni s-a promis câte o primă de 750 lei pentru prima lună. Am fost minţiţi din nou şi îndemnaţi să muncim din greu. Condiţiile de masă şi cazare au fost acceptabile, chiar bune, dar nu mai conta... Ce zi minunată a fost aceea când am reuşit să mă laud că am avut norocul, odată-n viaţă, să beau şi eu lapte adevărat din care bea preşedintele ţării...şi ceilalţi membrii din comitetul central sau de partid. Pânǎ atunci mai bǎusem eu lapte de vacǎ de la ţară… Am intrat într-o zi într-un staul separat, în care se aflau şase văcuţe dolofane de rasă străină, poate Holstein?... Am crezut că intru într-un laborator sau o cameră de spital... occidental, cum doar la televizor mai văzusem. Faianţa de un alb strălucitor era pusă până la jumătatea pereţilor frumos văruiţi. În încăpere se mai aflau o instalaţie pentru muls şi diferite ustensile. Pe jos nici urmă de praf sau mizerie. Când am intrat, tocmai începea să se usuce podeaua placată cu gresie, proaspăt spălată. Femeia care ne-a dat laptele, tocmai se apucase să le mulgă pe cele şase doamne de pensiune. Era îmbrăcată într-un halat alb, impecabil, pe cap avea batic, iar în mâini purta mănuşi albe, subţiri, de cauciuc. Tot aici am descoperit cea mai bună făină, din care mai târziu am adus şi acasă. Făina era din grâu ales, netratat cu azotaţi sau alte drăcii. Grâu natural original! Într-un fel, am meritat această faină. De bună ce era, se lipea de perete! Eu nu mai văzusem făină pe piaţă fără coadă din ‘80... Apoi, când am aflat ce minune e această făină, mi-a părut rău că n-am adus mai multă acasă. Doar vreo 15 kilograme... cărate de la fermă prin pădure până la gară şi apoi de la tren până acasă. Sacii pe care i-am cărat în spate la dus şi la întors de la moară au meritat efortul. Şeful de la magazie, un om la vreo cinzeci şi ceva de ani, fusese generos. Închisoarea era un domeniu de câteva sute de hectare pe care se cultiva porumb, grâu şi orz în principal. Avea o zonă pentru lucernă şi păşunat. Cuprindea saivane cu oi, grajduri pentru cai şi vaci, o mini livadă şi o fermă de păsări; adică tot ce le trebuia tovarǎşilor din înalta societate. Urmau construcţii pentru diferite treburi legate de o fermă atât de complexă. Pătule pentru porumb, hambare pentru grâu şi altele; adăposturi pentru fân, sfeclă furajeră, baloţi de paie, concentrate pentru animale... Pe toată această întindere nu lucrau decât puţini oameni, adunaţi de prin toată ţara. Cele câteva case, cantina şi o mică bisericuţă părăsită şi părăginită, prin care se vedea cerul, de pe frontispiciul căreia ne priveau sfinţii trişti, reîntregeau peisajul. Mai rămânea corpul de gardă al securităţii. De jur-împrejur, străjuiau străvechii codri ai Vlăsiei. Totul fusese împrejmuit cu gard înalt din beton cu sârmă ghimpată contra hoţilor şi a sălbăticiunilor. Căprioare, porci mistreţi şi alte vietăţi. Soldaţii de la “secu” patrulau având câini lup sau ciobăneşti germani prin toată zona. La început, am crezut că nici măcar nu o să mai fie adusǎ vorba, dar să mai şi plecăm vreodată acasă. Aici ne aflam şi mai aproape de capitală. Spre norocul nostru, am avut ofiţeri de treabă... Ne obişnuisem foarte mult unii cu alţii. Majoritatea fusesem în gardă la Văleni. Pot să spun că mă împrietenisem cu mulţi dintre colegii mei. Ne împărtăşeam întâmplări de acasă, idile cu fete, greutăţi, necazuri, versuri, dar mai ales, amintirile plăcute pe care le trecusem împreună. O întâmplare a rămas demnă de luat în seamă. La sfârşit de săptămână, obişnuiam să evadăm la discotecă, la Moara Vlăsiei. Drumul era periculos, pentru că trecea prin pădure. Acolo mişunau haite de porci mistreţi, mai ales noaptea. Întotdeauna plecam toată gaşca. Superiorii ne lăsau ştiind că le aduceam şi lor ceva bun. Ei mai ştiau că în felul acesta ne deconectam, ne încărcam bateriile pentru săptămâna următoare. Într-o seară, băieţii noştri se cam încinseseră la dans. Aşa a început scandalul cu băieţii din localitate. Unul dintre ai noştri se luase de-o fată, care nu vroia să danseze cu el. S-au schimbat câţiva pumni, picioare, curele pe spinare. S-a lăsat cu vânătăi printre ai noştri. S-a strigat retragerea. Bun. Ai noştri s-au simţit ofensaţi. Au căutat răzbunare. Pentru asta au racolat cât mai mulţi băieţi ca să vină la discotecă data viitoare. Zis şi făcut. Sâmbăta următoare, discoteca era înţesată de băieţii de la munci. Cu toţii aşteptam să înceapă muzica. Surpriză! Fetele nu se arătau, ceilalţi localnici nu se vedeau... Până când apare un grup la fel de numeros şi încep discuţiile. Am fost la un pas de încăierare generală. Putea să iasă urât. Flăcăii din sat veniseră cu bâte... Norocul nostru s-a numit Vlăduţ, un bucureştean zis bunicul, care era mai răsărit dintre noi. Avea peste 25 de ani, de aceea i se spunea bunicul... Băiatul era autoritar, cu tupeu, înalt, puternic, solid, cu pielea arsă de soare. Le-a vorbit frumos rivalilor... Noi nu vroiam decât să ne distrăm, nu să facem scandal. Eram mulţi bucureşteni care plecam acasă şi n-aveam niciun interes să ne facem duşmani în drumul nostru către casă. Spiritele s-au calmat după ce s-au cerut scuze reciproc. Un moldovean (iarăşi!) de-al nostru, Ionică, prieten foarte bun cu Ştefan, era cel care o furase şi avea un ochi vânăt. S-a împăcat cu adversarul lui. Aşa au revenit lucrurile la normal. Perioada Vlăsia a fost destul de productivă pentru mine la capitolul versuri. Scriam versuri pentru că eram îndrăgostit şi plictisit, iar atunci chemam inspiraţia în ajutor. Uneori făceam rime din senin. La început luam totul în joacă, dar apoi... Scriind acele versuri nu obişnuiam să cer nimănui părerea. În camera noastră de şase paturi din baraca modernă de la Vlăsia, s-a ivit o mutră curioasă, dorind să afle ce mai scriu băieţii atunci când se află la repaus. Acesta era Făcăeru, un moldovean simpatic, liniştit, tot din Iaşi, coleg de cameră. Făcăeru avea liceul terminat şi îşi aloca oarece veleităţi de om citit şi informat despre regulile poeziei, despre genuri şi alte tehnici. Dădea impresia de cititor pasionat de poezie, de literatură. Uneori mai arunca anumite citate din scriitori celebri, filosofi, din latină...ce-şi mai aducea aminte din liceu. Îi plăcea chiar să recite la obiect. Desigur, după ce şi-a aruncat un ochi critic peste rândurile scrise de mine, a comentat în fel şi chip ideile şi conţinutul versurilor. A avut loc o întreagă dezbatere pe tema unor licenţe poetice, pe care, chipurile, le făcusem. Vezi, Doamne, numai marilor poeţi consacraţi le era permis aşa ceva! Îi permisesem să scriu cu diminutive printre versuri. Totuşi, nu era total negativist. Îmi plăcea să-l ascult. Mă simţeam un pic inferior la capitolul literatură, deşi citisem destul de mult în şcoală. - Simt nevoia sǎ-mi aştern pe hârtie gândurile şi trăirile mele de tânăr îndrăgostit de-o "fata morgana". Sunt destul de mulţumit de ceea ce mi-a ieşit plecând de nicăieri. Simt gustul poeziei, iar asta pentru mine este cel mai important... Tentative de a scrie versuri mai avusesem în anii anteriori. De fapt versurile scrise le pusesem chiar pe nişte melodii inventate tot de mine. - Sunt versuri destul de simple, dar simpatice. Ele dovedesc o naivitate şi o sinceritate de aspirant la poezie. Dacǎ ai mai citi poezie, despre tehnici, dacǎ ai încerca sǎ scrii mai profund... să cauţi metafora, ai putea arăta ceea ce nu se vede. - Nu visez să ajung poet, dar am simţit nevoia sǎ scriu ceea ce simt. Crezi cǎ au valoare literarǎ? - Pentru un poet, bǎiat de cartier de Bucureşti nu-s rele. E foarte greu sǎ scrii poezie bunǎ. Eu nu mǎ încumet ca sǎ nu mǎ fac de râs, ca sǎ nu cad în banal. - Când scriu o poezie n-o scriu la comandă. Pur şi simplu îmi vine inspiraţia. Restul e talent, muncă, prostie, nebunie, frumuseţe, cădere nervoasă, plutire, dorinţă, orice...Ceilalţi colegi au citit ce am scris eu şi le-a plăcut. - Buni cunoscǎtori... Toate acestea le-am revăzut într-un răstimp de visare, astăzi, 17 decembrie 1989, orele 16.00... Câteva săptămâni în urmă, noii veniţi în septembrie depuseseră jurământul. Printre ei se afla Nelu, fost coleg de şcoală, vecin pe strada mea... Dupǎ ce mǎ condusese la garǎ în urmǎ cu un an, iatǎ cǎ ajunsese în acelaşi regiment. Nelu pǎrea paralel cu armata. Îl vǎzusem de câteva ori la instrucţie, la pasul de defilare. Un încurcǎ lume. Abia reuşea sǎ ţinǎ arma cum trebuie pe umǎr. Dificultǎţile lui erau evidente. Nu-i plǎcea deloc militǎria. Dacǎ ar fi fost dupǎ el nu s-ar fi dus niciodatǎ în armatǎ. Lui îi plǎcea fotbalul şi cam asta era tot. Jucase câţiva ani la juniorii Sportului Studenţesc. Se lăuda des relaţiile lui. La jurǎmânt veniserǎ fratele şi sora sa. Părinţii care se trăgeau din Moldova muriseră de boală. Mǎ invitaserǎ sǎ mǎnânc alǎturi de ei. Dorel, fratele cel mare, mă rugase sǎ îl ajut, sǎ-l protejez. Pe Nelu îl puteam compara cu greu cu altcineva. Poate doar cu Fulgericǎ, acel coleg uimitor de companie, bucureşteanul aiurit, care nici el nu ştia de ce nimerise acolo. O parte dintre colegi îl botezaserǎ aşa, din cauza lipsei sale de reacţie la comenzi. Mai bine zis, ar fi trebuit sǎ i se spunǎ scurtcircuit. Avea un comportament destul de ciudat, cu mintea greoaie. Altfel era bǎiat liniştit, cu limbajul educat... Era o după-amiază de duminică, aşa cum speram să fie toate zilele, până la sfârşit. Plictisiţi, băieţii stăteau tolăniţi prin paturi. Unii pe la masă, alţii scriau acasă sau la femei. Eu jucam ping-pong cu alţi amatori, ba un şah sau table. Parcă eram într-un club de duminică. Soarele după-amiezii se ivise printre norii sfâşiaţi de vânt. Strălucea vesel, cu suliţe blânde care străpungeau geamurile curate.
Posted on: Thu, 26 Sep 2013 11:27:21 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015