Ferice de cei blânzi. Matei 5,5 În fericiri descoperim o cale crescândă de experienţă creştină. Aceia care au simţit nevoia de Hristos, aceia care au plâns din cauza păcatului şi au stat împreună cu Hristos în şcoala durerii, ] vor învăţa blândeţea de la Divinul Învăţător. Răbdarea şi omenia, în caz de nedreptate, nu erau însuşiri preţuite de păgâni sau de iudei. Declaraţia făcută de Moise sub inspiraţia Duhului Sfânt, că el era cel mai blând om de pe pământ, n-a fost socotită, ca fiind o laudă, de către cei din vremea sa, ci mai degrabă a stârnit milă sau dispreţ. Dar Isus pune blândeţea printre cele dintâi însuşiri pentru Împărăţia Sa. Chiar în viaţa şi caracterul Său se descoperă frumuseţea dumnezeiască a acestei virtuţi. Isus, strălucirea slavei Tatălui, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor (Filip. 2,6-7). El a consimţit să treacă prin toate experienţele umilitoare ale vieţii, umblând printre fiii oamenilor nu ca un împărat, ca să ceară omagiu, ci ca Unul a cărui misiune era de a sluji altora. Nu era în purtarea Sa nici o pată de bigotism, nici o asprime. Răscumpărătorul lumii avea o natură mai presus decât îngerească; totuşi blândeţea şi umilinţa care îi atrăgeau pe toţi la El, erau strâns legate de maiestatea Sa dumnezeiască. Isus Se golea pe Sine şi, în tot ce făcea, eul nu se arăta. El supunea totul voinţei Tatălui Său. Când misiunea Sa pe pământ era aproape de încheiere, El putea să zică: Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac (Ioan 17,4). Şi tot El ne dă îndemnul: Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (Mat.11,29; 16,24), eul să fie detronat şi să nu mai aibă domnia în suflet. Acela care priveşte la Hristos în tăgăduirea Sa de Sine, în smerenia inimii Sale, va fi constrâns să zică, aşa cum zicea şi Daniel când L-a văzut pe Acela care era asemenea Fiului omului: Frumuseţea puterii mele se schimbă în sluţenie (Dan. 10,8). Independenţa şi dominaţia sinelui, cu care ne preamărim de multe ori, sunt văzute în adevărata lor ticăloşie, ca fiind semnele robiei lui Satana. Firea omenească se luptă totdeauna pentru întâietate, este totdeauna gata de ceartă, dar acela care Îl află pe Isus este golit de eu, de mândrie, de iubire, de întâietate şi în sufletul lui este pace. Eul este pus în slujba Duhului Sfânt. Atunci nu mai ardem de dorinţa de a avea locul cel mai de frunte. Nu mai avem ambiţia de a da buzna şi a izbi cu coatele spre a atrage atenţia, ci simţim că locul nostru cel mai înalt este la picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, aşteptând ca mâna Sa să ne conducă şi glasul Său să ne călăuzească. Apostolul Pavel a simţit aceasta şi a zis: Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal.2,20). CONTINUARE CARTEADOAMNE ISUSE SLAVIT SA FIE NUMELE TAU!
Posted on: Sat, 23 Nov 2013 10:31:07 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015