ICOANE PE PEREȚI Un activist de partid comunist povestea, la un moment dat, că, atunci când s-a apucat de muncă, în tinereţe, nu avea nici o convingere. Cu timpul, a început şi el să creadă ceea ce propovăduia în rândul altora. Aşa e şi cu simbolurile religioase din sălile de clasă. La început, copilul nu le bagă în seamă, dar, cu timpul, subliminal, îi intră în cap, fără să vrea. Asta e o reclamă nedorită, ca oricare alta. Spre deosebire de reclama proastă, când poţi compara singur produsul cu laudele, în cazul religiei e mai complicat. Asta e îndoctrinare. Forţată sau nu, ca şi în cazul comunismului, tot îndoctrinare se numeşte. În armată, lecţiile politice erau adormitoare. Dacă aţipeai în timpul lor, erai pedepsit, lucru care îţi mărea rezistenţa la îndoctrinare. Fin psiholog, un colonel îi lăsa pe toţi soldaţii să doarmă în timpul expunerii sale. Întrebat de superiori de ce face asta, a răspuns că, atunci când se trezesc, ascultătorii ştiu mai bine lecţia decât dacă se chinuie să nu adoarmă. E verificată metoda învăţatului în somnul uşor, numit şi semitrezie. Somnul raţiunii copiilor naşte un mic monstru: intoleranţa. Unii sunt dispuşi să aibă un monstru în suflet, alţii nu. E absolut adevărat că toleranţa se învaţă în şcoli, dar şi intoleranţa. Ca şi activiştii de partid, la început, preoţii văd religia ca o meserie oarecare, mai potrivită cu firea lor contemplativă. Chiar dacă propovăduiesc unor mase de oameni docili, chiar dacă predică în deşert, ocupându-se mai mult cu sfinţiri de bucate, automobile sau stabilimente, ei sfârşesc prin a se autoîndoctrina. Până la urmă, doctrina nu e altceva decât o deformaţie profesională, cum dragostea nu e altceva decât obişnuinţă. Totul e reflex condiţionat, mai mult sau mai puţin dus către conştiinţă. Nu poţi lăsa un copil să se pătrundă, subliminal, de o religie, la un moment dat, oficială. E o discriminare. Mai târziu, când se coace la cap, e posibil ca elevul să vrea altceva. Când unul face o prostie, următorul nu vrea să facă aceeaşi prostie. Dacă o face, nu vrea să o facă la fel. Inteligenţa estompează spiritul turmei. Să nu uităm că, până mai ieri, singura „icoană” din clasele şcolilor era portretul unui dictator. Nu avem nevoie de nici o altă formă de dictat. Nu există dictatură dură sau mai catifelată; dictatura dură e un pleonasm. Dictatul către altul, de la indicaţia preţioasă cu arătătorul la tablă, până la aplicarea forţei generalizate asupra unui popor, nu e altceva decât o măsură intolerabilă. Nu există icoane bine realizate sau kitsch-uri; există doar idei pe care vrei să le accepţi sau nu, materializate pe perete. Unii se închină la ziduri, ca la nişte icoane, alţii îşi agaţă icoane pe toţi pereţii, să aibă. Făcând asta, omul sfârşeşte prin a crede că el şi nu altul e viitorul omenirii. Comunitatea părinţi-copii nu poate fi îndrituită să hotărască dacă trebuie sau nu să fie puse icoane pe pereţi. Aşa cum o mie de medici sunt de o mie de feluri şi nu poţi să-i aduni într-un sindicat, pentru a-şi hotărî soarta şi salariul, nici o mie de comunităţi locale parinţi-copii nu pot lua o hotârâre privind icoanele. O mie de capete, o mie de idei. O mie de idei, o mie de interese. Ministerul educaţiei sau învăţământului aruncă pisica în curtea comunităţilor locale. De ce? Pentru că sunt prea multe necunoscute, amplificate şi de faptul că un minister are, la rândul lui, o mie de departamente, servicii şi birouri, cu o mie de feluri de salariaţi, cu mii şi mii de convingeri, credinţe sau tabuuri. E uşor să-l pui pe profesor să explice unora religiile altora, în loc să-i lase în pace. Poate unii sunt mai înclinaţi spre latura sportivă a lucrurilor; nu trebuie să-i umfli şi pe ei cu zeii Olimpului, pe motiv de olimpiade. Ecumenismul nu e luminos sau întunecat. E o imposibilitate. Nu pot fi unite religiile, orice fuziune lăsându-se cu degajare inutilă de energii. Am văzut, de-a lungul secolelor, religiile s-au scindat continuu, în funcţie de condiţiile sociale, politice şi istorice, nu s-au unit. Omenirea nu avansează; doar calculatoarele. Problema simbolurilor religioase în clase nu este decât faptul că se acordă unei religii, zisă oficială, prea mare importanţă şi se afişează doar semnele aceleia. Nu există religii importante sau mai puţin importante, nu există religii mari sau mici. Există doar religii şi să afişezi toate simbolurile pe pereţii clasei, pentru că elevii sunt de mai multe confesiuni, e ridicol. La un moment dat, cei de o confesiune oarecare pleacă. Ce faci, scoţi simbolurile? La un moment dat, vin în clasă reprezentanţi ai cine ştie cărei religii. Ce faci? Adaugi simboluri? Aşa cum tâmplăria e o meserie oarecare, preoţia e o meserie oarecare. Tâmplăria nu are nimic sfânt prin faptul că a fost practicată de tatăl lui Iisus. Nici preoţia nu are ceva sfânt; e o meserie ca oricare alta, dobândită în cadrul strâmt al unei şcoli. Nu e şcoala de popi un simbol religios, iar şcoala de şoferi unul antireligios, să-i pui simboluri pe toţi pereţii. Dacă vrea simboluri, elevul poate deschide uşa laboratorului de religie, unde poate consuma religie câtă vrea, cum lordul poate deschide uşa clubului, unde poate consuma cât whisky vrea. Nu există discriminare mare sau mică, sfântă sau nu, pozitivă sau negativă. Există discriminare doar până la nivelul înfruntării dintre mâncătorii de ouă de găină, mâncătorii de ouă de raţă şi mâncătorii de ouă de struţ. Da, vor spune cârcotaşii, dar, dacă nu mai funcţionează discriminarea între tot felul de mâncători de ouă, înseamnă că putem pune pe pereţii claselor de şcoală tablouri cu ouă de găină, că sunt mai răspândite pe la noi. E o simplă speculaţie, bazată pe trecerea omului, de pe un anumit plan, pe un nonplan. Gândirea dogmatică, indiferent dacă vorbim de dogma comunistă, de cea religioasă sau alta, permite speculaţii şi treceri de pe un plan pe altul. Dogma comunistă seamănă cu cea religioasă prin colectivism. Nu poţi fi tu însuţi dacă vrei să imiţi pe cel de alături. Gândirea deschisă, la rândul ei, datorită materialului larg de cercetare, permite şi ea speculaţii. Din cauza asta, şi cei care susţin prezenţa simbolurilor religioase în clase, şi cei care nu susţin lucrul ăsta, se găsesc într-o groaznică dilemă. Neputând ieşi dintr-o dilemă, oamenii discută la infinit, cum se vede, dar o face fiecare pe terenul lui; nu există comunicare între dogmatici şi progresişti. Atâta timp cât dogmaticii cred că ei sunt reprezentanţii progresului pe Pamânt, iar progresiştii fac o dogmă din obiectul lor de gândire, nu există înţelegere. Cel ce nu se înţelege pe sine, nu-l înţelege pe celălalt, pentru simplul fapt că îi lipseşte setea de înţelegere. Pare un truism, dar ce nu pare un truism când se pune problema părerii?! Vorbitorii de sine au ajuns, din spirit de originalitate forţată, de la „a fi sau a nu fi”, la „a fi sau a nu fifi” sau, cine ştie, la „a fifi sau a nu fifi”. Un subiect aşa banal, cum este cel al simbolurilor religioase în clasele de şcoală, consumă prea multă energie, pe la televiziunile de rating, şi nu lasă ţăranii să meargă la prăşit. Predarea istoriei religiilor în şcoli seamănă cu iniţiativa unui ministru al învăţământului de a încerca să introducă disciplina „anticorupţie”. Cât timp unii elevi nu-şi prea bat capul nici cu religia, istoria oricărei religii e superfluă, cum superfluă este şi anticorupţia, într-o mare de corupţie generalizată. Nu putem nega faptul că globalizarea vine peste noi cu internetul şi televiziunea în dinţi, „impunând alte paradigme educative”, şi faptul că tinerii trebuie să cunoască „măcar în termeni minori datele şi axele fundamentale ale celor câteva credinţe şi religii importante ale lumii”, dar numai dacă vor şi, bineînţeles, dacă au învăţat mai întâi să vorbească şi să scrie corect româneşte. De ce e nevoie neapărată de ore de religie? De ce e nevoie neapărată de ore de anticorupţie? Popii cu ale lor, hoţii cu ale lor. Toleranţa nu înseamnă să fii înţelegător când ţi se bagă pe gât simbolurile altei religii. Toleranţa înseamnă să-l laşi pe altul în pace, în măsura în care te lasă şi el în pace. În momentul în care s-a găsit un profesor care nu făcea altceva decât să apere drepturile propriei familii, televiziunile au sărit în aer, comentatorii s-au inflamat şi s-a scos de la naftalină veşnicul oprobriu public. În loc să se rezolve problema omului, în tacere, punctual, s-a creat o problemă de veşnice discuţii, masivizată artificial, prin încurcarea noţiunilor de şcoală laică, şcoală teologică, şcoală de corecţie, puşcărie, locuri pe unde s-ar mai putea face prozelitism inutil. Dacă problema ar fi doar minoră, s-ar mai putea dezamorsa, numai că ea s-a dovedit falsă. Religia e cum sunt ceaiurile de slăbit; când le vinzi, n-o să te apuci să spui că nu au nici un efect, ceaiurile pentru îngrăşat neavând prea multă trecere. Credinţa e altceva; e modul de a face cură de slăbire, cură bazată pe teama ca ceaiurile de slăbit să nu fie cumva ceaiuri pentru creşterea poftei de mâncare. Analiştii au pus-o cum le-a convenit, adică pe baza veşnicei confuzii dintre credinţă şi religie, ajungându-se acolo unde prăpastia se adânceşte, adică la ateism. Unele definiţii spun că ateismul este „negare a existenţei lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi”, altele spun că acesta „respinge religia”, dar toate sunt de acord că e şi ateismul o „concepţie”. Orice concepţie, chiar şi materialistă, se bazează pe idei. Atât de mult s-au învârtit filozofii în jurul cozii, încât, până la urmă, au împărţit şi idealismul în: obiectiv, subiectiv şi absolut. Oricât s-ar lupta materialiştii cu idealiştii, nu se pot despărţi. Cum lumina e undă-corpuscul, lumea e şi ea materie-idee. Vulgar, există popi materialişti şi macaragii cu capu-n nori. Fiecare are propria lui credinţă, dar puţini trec pe la biserică şi, în ultimul timp, doar ca să etaleze maşini luxoase sau haine de firmă. Dacă se lua, ca idee de plecare, frica, lucrurile se simplificau. Credinţa poate fi definită ca frica ancestrală a omului în faţa necunoscutului, în faţa a ceea ce nu pricepe, în faţa divinului. Această frică are o paletă completă de manifestare. Nu exisă om care să nu se teamă de ceva, care să nu acorde vreunui lucru caracter divin. De la zero, la 100%, toţi oamenii sunt credincioşi, într-un fel sau altul. De la crocodilul din Nil, până la reprezentarea lui Dumnezeu ca un bătrân cu barbă, fiecare se teme de ceva. Unii s-au temut de o grămadă de zei, alţii s-au temut de ploaie, vaci, balene sau leoparzi. Unii l-au imaginat pe Dumnezeu şi l-au ratat pe Iisus Cristos, alţii văd divinitatea lor supremă după cum le e felul. Pentru negri, Dumnezeu e negru, pentru albi, e alb. În frica lor de a nu sta pe locul doi, femeile emancipate sunt convinse că Dumnezeu trebuie să fie femeie. Frica de sărăcie, divinizează banul, mai ales în rândul tineretului din societăţile unde nu se mai munceşte, ci se trăieşte pentru a câştiga. Frica de viaţă e, de fapt, frica de moarte. Şi celor care cred în viaţa veşnică, şi celor care cred în viaţa de apoi, şi celor care cred în veşnice plaiuri de vânătoare, şi celor care nu cred în toate astea, şi celor care nu ştiu ce să creadă, le e frică de moarte, lucru care îi face să creadă în ceva. Şi atunci, are vreun rost să ridicăm icoane tuturor acestor angoase? Nu e mai bine să lăsăm liberă mintea copiilor, dacă vor, să le creeze ea? E adevărat, prozelitismul nu se mai face cu sabia, dar şi să-l faci pe copil să suporte, zilnic, dogmatismul tău, că e comunist, că e religios, tot o formă de exercitare a forţei e. Tot ce încerci să introduci cu forţa se întoarce împotriva ta. Secolul XXI va fi sau nu va fi religios. Cui, ce-i pasă? Acum, la început, nu prea ştim pe unde va trece secolul. Stăm, ca proştii, cu ochii la clepsidră şi aşteptăm să se întâmple ceea ce se prefigurează.
Posted on: Mon, 26 Aug 2013 07:08:48 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015