Impresii de cititor, despre poezia modernă Mărturisesc cu sinceritate și modestie, că nu sunt om de cultură, nu sunt poet, nu sunt intelectual, nu sunt nimic altceva decât un cititor oarecare. Așa că limbajul pe care-am să-l folosesc, nu va fi unul academic, ci simplu, așa ca al unui cititor de poezie, care uneori mai însăilează câte un vers. În primul rând, simt profunda necesitate de a afirma faptul că poezia modernă …există. E o prezență reală și nu o ficțiune. Nu e o invenție sau o interpretare forțată și interesată, după vreo formulă anume, a unei impetuase ingeniozități, a tagmei criticiilor, sau realizatorilor de show-uri literare. Ea deci …există. Iat-o peste tot! Poezia clasică se fabrica, se construia, cu sudoarea frunții. Poezia modernă e naturală, crește peste tot, trebuie doar să fii foarte atent la ea, să ai ochi pentru ea, să o deosebești de restul peisajului și s-o culegi. Cei care reușesc să facă asta, se numesc poeți. Eu personal mă regăsesc, să zic așa, în poezia modernă și o iubesc, pentru o mie de motive. Unul din motive este faptul că o mulțime dintre lucrurile care pentru poezia clasică, constituiau handicapuri, pentru poezia modernă, sunt de fapt punctele ei forte. Iată doar un exemplu: tăcerea în interiorul discursului liric clasic, era percepută, cel mult, ca o lipsă de cuvinte, sau de inspirație, un semn al incompentenței, lucru care-n discursul modern, în mijlocul a doar trei patru cuvinte, înțelipt alese, poate crea un univers, sau un tablou de o forță impresionantă, atât emoțional cât și imagistic. Lui Eminescu, spre exemplu, (un mare poet clasic, un geniu. nu a fost singurul) îi trebuiau o pestelcă de cuvinte, pentru ca să convingă spiritul și percepția cititorului, pe când lui Nichita, să spunem (ca să mă leg doar de cei care nu mai sunt între noi, nu vreau să exemplific niciun poet modern în viață), îi trebuiau 7 cuvinte ca să sugereze un univers inexplorabil și impactant. Poezia clasică, cum am mai spus, se construia, poezia modernă există-n noi în fiecare. Poetul găsește doar cuvintele cheie, cu care să convingă sufletul cititorului să-și trăiască propria poezie, propriul univers. Ceea ce-i determină pe unii să nege existența liricii de factură modernă, este tocmai puținătatea lor spirituală, imagistică și perceptivă, anchilozarea limbajului lor, într-o singură și vetustă formă interpretativă. De-aici și debilitatea crescândă a gustului acestora, care la rându-i, provoacă o creștere exponențială a depresiei și frustrării în fața acestei realități palpabile care este … poezia modernă. Dinozaurii literați, obișnuiți doar cu versurile rimate, ale căror forță de convingere, este din ce în ce mai scăzută, nu reușesc să distingă, în exprimarea modernă, decât …flecăreală, ostentație și vulgaritate. În fond, atitudinea de dispreț și desconsiderare față de tot ceea ce înseamnă nou în lirică, este de fapt …un handicap. E ca-n bancul ăla cu sovietici. Comuniștii au trimis doi specialiști în construcții, într-o țară africană. Acolo, aceștia, întâlnind un elefanta au zis către colegii lor africani ,,așa ceva nu există, pentru că noi nu am învățat la școală desprea … elefanți,,. E nostim, dar trist totodată, să ai de-a face cu poezia și …să n-o recunoști, să nu reușești, din causa fixismului tău spiritual și snob, să distingi universul și muzicalitatea ei. Se spune că poezia modernă nu e artă, ci o exprimare vulgară a spiritului uman din ce în ce mai alienat. Păi, poezia modernă …nici nu este artă, iar lucrul acesta este îmbucurător. Poezia modernă, în opinia mea, este cea mai firească exprimare a sufletului. Dacă vreți, ea este firescul în stare pură. E acel firesc, acea simplitate edenică, primordială, limpede, copilărească, curățită de orice impuritate sau inutilitate cosmetică și decorativă. Omul modern, nu mai găsește nimic convingător într-o mulțime de cuvinte și metafore, prelucrate până la deformare și deteriorare, înzorzonate, de dragul unui ritm, sau a unei rime, cu tot felul de artificii lingvistice și prozodice. Poezia modernă nu se construiește, nu poartă amprentele menghinei și ale uneltelor rigorii dogmatice. Ea este, efectiv, culeasă, din însăși detaliile vorbirii curente ale sufletului, căruia i se adaugă doar o oarecare doză de simplitate copilărească, având trimiteri inteligente către sensurile realității firești. Una dintre acuzele majore care i se aduc poeziei moderne, este că aceasta e incapabilă să producă efecte emoționale durabile, din lipsa unui conținut metaforic. Acuzatorii sunt impetuoși, implacabili, dar chiori și surzi. În cazul ăsta ce putem face, dacă ei își găsesc plăcerea să se ghideze, în dizertațiile lor (mai bine dezertații), în exclusivitate, după însăși handicapul lor? Într-un anume sens, poezia modernă nu conține metafore (deși prezența lor e …notabilă, ca să mă-ntelegeți), pentru că ea însăși este parte dintr-o metaforă universală care e realitatea în sine, atât cea imaginară, cât și cea fizică. Deci poetul modern nu se mai îndeletnicește cu găsirea și schimonosirea procustiană, să-i zicem așa, a unor expresii, pe care ulterior le numește metafore. El dă textului, în întregime, o trimitere metaforică, sau îl conectează pe acesta, la acel torent al percepției metaforice universale a lumii, în interiorul căreia se mișcă atât el ca autor, cât și cititorul. Astfel, poetul însuși, prin trăirile sale simple, firești, sprijinite pe structura unui limbaj cotidian, este o metaforă. Scriitura lui, în ansamblu, este o metaforă. Vorba aia ,,nu se vede pădurea de atâția copaci,,. Nu e întâmplător faptul că, cei care încă mai scriu poezie clasică, au această atitudine de dispreț față de nou, de exprimarea asta liberă, dezinvoltă și descătușată de orice rigiditate prozodică. Ornamentarea lingvistică excesivă, regulile și dogmele prozodice ale discursului liric și mai ales rigoarea retorică, sunt apanajul artei, dar, așa cum am mai spus, poezia modernă nu este artă, ci un dialog firesc, mai bine zis cel mai firesc dialog între sufletul creator și sufletul care, în har divin, sesizează presenta celui dintâi. Sufletul creator al poetului, observă în oceanul mișcător al realității naturale, cuvinte, expresii, sunete, culori, detalii dintre cele mai mărunte, dar pline de sens și forță. Apoi, spre deosebire de poetul clasic, el nu caută să le dea viață acestora, îmbrăcându-le și încadrându-le, în tot felul de norme lingvistice și reguli prozodice, dimpotrivă, caută să le aducă pe acestea, exact așa cum le-a găsit, cu viața lor, cu sunetul lor, cu drăgălașenia sau hidoșenia lor naturală, într-un discurs natural, cât se poate de aproape de ceea ce se numește dialog. Așa că poezia modernă nu e….retorică, ci …dialog. De ce este disprețuită poezia modernă? În primul rând, nu cred că e disprețuită, ci mai degrabă prost înțeleasă, de catre o liotă de cavernicoli literați, care s-au baricadat în grotele lor, creatoare doar de zgârieturi rupestre și inutile. Numărul acestor cretacice arătări creatoare (mai bine cârâitoare), este în continuă scădere. Ce-i detremină să urască lirica modernă? Păi răspunsul ar fi cam așa: prostia și ignoranța. Apropo, știți cum este prostia? Prostia e o chestie așa … sferică. Deci n-are mânere, n-are torți de un’ s-o agăți și s-o priponești de un țăruș, ceva. Așa că, n-ai cum s-o apuci și s-o controlezi. Ca urmare, prostia se poate doar …îmbrățișa. Acum, să zicem că o îmbrățișezi cu pasiune, așa ca și pe capul iubitei sau respectiv iubitului, dar și în cazul ăsta e o problemă: cum aceasta n-are față …nu poți ști niciodată dacă se uită la tine, sau...la altul. Deci prostia, nu numai ca are multe carențe, dar e și un prilej de infidelitate. Și în cele din urmă, chiar dacă prin bâjbâiri lascive și repetate, reușești să …dibuiești cam unde-ar fi fața prostiei, tot ar rămâne-o problemă nerezolvată și anume că, nu poți ști dacă îți zâmbește cu amabilitate, sau se strâmbă trivial la tine. Ei, cam asta ar fi lumea dobitociei și-a zombilor creatori de ...,,literatură,, ieșită deja din uz. În timp ce lirica modernă, este o… vietate de o frumusețe legendară și inspiratoare.
Posted on: Thu, 07 Nov 2013 13:08:53 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015