La despărţirea de un artist adevărat, Pictorul Costel Butoi De ieri 29 iunie 2013 despre Constantin (Costel) Butoi “acest pictor singular, retras la Piteşti” (după cum spunea criticul Iolanda Malamen în urmă cu 7-8 ani) mai puţin cunoscut în oraşul de reşedinţă, decât în Bucureşti şi Cluj sau în străinătate trebuie să ne referim la timpul trecut. Acest artist (care a fost prezent prin expoziţii personale şi de grup din Franţa, Belgia, Germania, Luxemburg, Portugalia, Italia, Turcia şi Statele Unite), a murit sâmbătă 29 iunie la Spitalul Universitar Bucureşti unde din păcate fusese internat de mai multe ori în ultimii ani din cauza unei maladii destul de rare şi dificil de tratat. Născut în Dolj (17 ianuarie 1954), dar format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979) Costel Butoi şi-a început cariera artistică în Moldova de sus, mai precis în Rădăuţii Bucovinei. Este de înţeles de ce anumite motive (şi secvenţe) rădăuţene apar destul de des în pânzele sale. Membru al UAP din 1990, Costel Butoi ne-a lăsat o operă plastică importantă alcătuită pe mai mult de trei decenii şi proiectată pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Din expoziţiile sale (cu titluri simple adesea dintr-un singur cuvânt) a reieşit că – evident - Costel Butoi a avut câteva teme favorite, care au revenit frecvent (uneori insistent) pe pânzele sale, subiecte care l-au urmărit obsesiv, peisaje pe care - periodic – le-a (re)vizitat poate pentru a (re)trăi emoţiile de altă dată. Pe modelul unui Utrillo român al începutului de mileniu III, atras de peisajul urban (dar nu numai), Costel Butoi a extras din fotografii şi ilustrate informaţie suficientă şi pretabilă la prelucrare plastică, astfel încât din “model” a lăsat ideea recognoscibilă dar filtrată şi acordată cu propria-i vibraţie. E adevărat că a simţit şi nevoia de a verifica pe teren informaţia oferită de literatură, fapt pentru care Costel Butoi a făcut multe vizite de lucru în peisajele pe care le-a trecut pe pânză. Deşi recente, tablourile sale par să aparţină unor maeştri deja validaţi de istoria picturii. Prin atmosferă, prin ştiinţa îmbinării culorilor a armonizării volumelor şi a ritmării culorilor şi până chiar şi patina… Costel Butoi a fost îndrăgostit de Veneţia ca un vedutist de-acum 200 de ani. Desigur, laguna Veneţiei cu greu ar putea lipsi din palmaresul vreunui pictor. Dar nu numai Veneţia l-a atras pe pictorul piteştean ci şi arhitectura burgurilor transilvane: Turnul Sfatului din Braşov sau mai multe secvenţe citadine sibiene, dintre care Aleea Scărilor pare să fie favorită la locul întâi. Costel Butoi a ales locuri cu care privirea publicului dar şi a pictorului sunt obişnuite şi pe care le trece prin filtrul sensibilităţii proprii. În forma finală a tabloului realitatea este mai mult citată ca decât redată. Efectul este că locul poate fi citit, recunoscut, dar mai importantă decât locul insusi pare a fi aura locului, parfumul unui colţ de oraş, a unui pod, a unei scări. Aşa cum în ’’Oameni mâncând cartofi’’ tabloul lui van Gogh pare că emană miros de cartof copt, la Costel Butoi culoarea şi aerul unei căpiţe de fân sunt atât de vii şi pregnante încât celor hipersensibili le-ar putea declanşa un acces de rinită alergică… Spiritul eclectic al operei este ilustrat (şi) de prezenţa între flori şi peisaje, a unei serii lungi de nuduri în diverse compoziţii (în interioare liniştite care îndeamnă la visare) sau în peisaje în care nudul se intergreză natural dar şi a unei serii de naturi statice care par să fi fost făcute în Ţările de Jos cu secole în urmă. Tablouri care în ciuda diferenţei de timp, spaţiu şi tehnică, degajă acelaşi tip de dramatism mocnit. Tensiunea conţinută în naturile statice ale lui Costel Butoi este covârşitoare, de parcă deşi impart aceeaşi pânză obiectele figurate par să se afle într-un conflict ireductibil, ireconciliabil, cât pe ce să se încaiere. Pare că prin atmosfera sumbră din (unele) peisaje dar şi din (multe dintre) naturile statice pictorul a vrut să aşeze cumpănă dreaptă, contrabalasând astfel supraoferta coloristică florală. Dar între temele care i-au acaparat timpul, talentul (şi de ce cred că poate şi sănătatea?) dar l-a şi singularizat printre sutele de creatori ai fenomenului plastic românesc contemporan cea mai importantă şi cea mai bine reprezentată a fost tema extratereştrilor, a acelor fiinţe cu înfăţişări şi comporatmente ciudate care nu e clar dacă vin dintr-un trecut insuficient cunoscut sau dintr-un viitor de neînţeles. Fiinţe de adevărat coşmar care au intrigat critica dar au atras şi destui colecţionari - amatori de opere de artă cu tematică cel puţin neliniştitoare... Cum spuneam, Costel Butoi a fost mai cunoscut în Bucureşti sau Cluj decât în Piteşti. Convingerea sa era că dacă nu expui în marile săli bucureştene practic nu exişti în câmpul artelor româneşti. Îmi pare rău că n-am putut viziona ultima sa expoziţie de la Galeria Simeza vernisată acum vreo trei luni (vernisata la 25 martie), dar am vizitat de două ori o foarte valoroasă expoziţie, personală de la Căminul Artei din septembrie 2011. După atâtea întâlniri plăcute (mai mult artistice), îmi pare rău că voi avea o ultimă întâlnire cu pictorul Costel Butoi, luni 1 iulie la înmormântarea sa. Sper ca Dumnezeu să-i dea talent & inspiraţie şi pe-ACOLO!
Posted on: Mon, 01 Jul 2013 19:11:08 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015