Meditaţie la Praznicul Înălţării Domnului. La patruzeci de zile după dumnezeiasca Înviere din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prăznuim Înălţarea Sa la cer. Prevăzută şi profeţită în Vechiul Testament, cu sute de ani înainte, ca de altfel toate evenimentele mântuirii (Naşterea, Botezul, Patimile, Moartea şi Învierea). Înălţarea Domnului este relatată în Evanghelia după Luca (24, 36-55) şi în Faptele Apostolilor (1, 3-5), anunţată de Mântuitorul Hristos în repetate rânduri (Ioan 3, 13 şi 16, 28) risipind îndoiala din sufletul ucenicilor, Domnul li s-a arătat de mai multe ori după Înviere. Încredinţându-i de Învierea Sa şi consolidându-le credinţa în ea, Domnul Iisus Hristos le va da sarcina şi porunca de a fi martori şi vestitori ai vieţii şi învăţăturii Sale în toată lumea. I-a mai sfătuit să „rămână în cetate”, până ce „se vor îmbrăca cu putere de sus”, apoi „i-a dus afară spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că în timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer. Iar ei închinându-I-se, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Şi-n toată vremea erau în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.” (Luca 24, 50-53). În Faptele Apostolilor ni se mai spune că „pe când ei priveau, s-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind pe când El mergea la Cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni, precum l-aţi văzut mergând la cer”. (Faptele Apostolilor 1, 9-11). În strânsă legătură cu toate celelalte evenimente ale mântuirii, de la Naştere până la Înviere, Înălţarea Domnului este ultimul pas din drumul lucrării Sale de mântuire şi îndumnezeire a omului. Acest ultim pas, această ultimă lucrare, era absolut necesară, pentru ca odată cu trupul Său dumnezeiesc şi omenesc, să urce şi firea omenească de-a dreapta Tatălui. Sintetizând lucrările sfintei iconomii, sfântul apostol Pavel spune: „Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (Timotei 3, 16). Pe lângă textele Sfintei Scripturi, avem şi relatări din textele liturgice ale slujbei Înălţării din Penticostar. „Domnul S-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul. Cerurile au gătit scaunul Lui; norii, suirea Lui. Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte pe Acela pe care îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt strigă îngerilor săi: ridicaţi căpetenii porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că s-a suit Hristos unde era mai înainte” (Stihirea I de la Slujba Vecerniei). După ce s-a ridicat de pe pământ binecuvântând, Domnul a fost luat de un nor (Sfinţii Părinţi spun că era un tron de Heruvimi) şi a străbătut cerurile, producând uimire cetelor îngereşti. Nici un om cu trup, de la căderea lui Adam, nu mai intrase prin porţile cerului. Iar acum, văzând trupul Domnului Hristos „împodobit” cu rănile Sale, oştile îngereşti se minunează, lucrarea de mântuire a Domnului fiind pentru ei necunoscută. Oamenii sunt cu toţii îndemnaţi să se bucure împreună cu apostolii „cei plini de bucurie mare”: „toate neamurile bateţi din palme” ( Luca 24, 52). Este de observat că la toate evenimentele importante din istoria mântuirii, Hristos Domnul ne aduce bucurie şi binecuvântare. La Naştere, după ce Maica Domnului a fost întâmpinată de Arhanghelul Gavril cu cuvintele „Bucută-te!” şi „Binecuvântată eşti Tu într femei”, după cum a fost salutată şi de sfânta Elisabeta, îngerul Domnului vesteşte păstorilor „bucurie mare” (Luca 1, 10). După Învierea Sa din morţi, Iisus le-a întâmpinat pe sfintele femei mironosiţe, zicând „bucuraţi-vă” (Matei 28, 9). O continuă bucurie şi binecuvântare lasă Mântuitorul Hristos în sufletele ucenicilor Săi, care au rămas cu ochii veşnic aţintiţi spre El, şi prin Înălţarea Sa. Deşi omeneşte vorbind, ucenici şi toţi cei care cred în Hristos şi-L iubesc ar fi vrut ca El să nu-i părăsească niciodată, totuşi, Mântuitorul a făcut-o din mai multe motive. Părintele Cleopa desprindea într-o scriere a sa , cinci motive pentru care Domnul s-a Înălţat la Cer: • ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt (Luca 24, 9; Ioan 14, 26), • „ca să plinească rânduiala cea pentru noi”, după cum spune condacul praznicului. Rânduiala este răscumpărarea lumii prin Iisus Hristos: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu l-a dat, ca tot ce crede în El să nu piară (Ioan 3, 16), • ca să ne înalţe pe toţi care credem în El, de pe pământ la cer, din moarte la viaţă, de la diavol la Dumnezeu: „Eu când mă voi înălţa îi voi trage pe toţi la mine” (Ioan 12, 32), • ca să ne gătească loc, de veşnică odihnă. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt [...] Mă duc să vă pregătesc loc” (Ioan 14, 2), • ca să înalţe întru Slavă trupul Său îndumnezeit, luat din Sfânta Fecioară Maria - pe care purta semnele rănilor, cuielor - şi prin El, întreaga fire omenească. La aceste observaţii am mai adăuga două motive: unul simplu omenesc, iar al doilea de natură duhovnicească. La o privire superficială, s-ar putea crede că ar fi fost de folos ca Domnul Hristos Înviat, să rămână pe pământ. Închipuiţi-vă ce bucurie pentru creştini să-şi poată vedea mereu Dumnezeul cu ochii fizici. Ce bucurie, ce curaj, ce siguranţă pentru ei, precum şi ce spaimă, groază şi nelinişte pentru necredincioşii şi duşmanii lui Hristos. În realitate însă, nu este aşa. Hristos nu s-ar fi arătat şi nu se arată oricui, oriunde şi oricând, ci numai când vrea şi cui vrea, după starea şi necesitatea fiecăruia. Iar pentru duşmanii Săi, pentru necredincioşi, ar fi apărut ca un vrăjitor, un fachir, un „om păianjen”, care apare şi dispare, întărâtându-i şi incitându-i mereu la ură şi dispreţ, contribuind astfel la pierzarea lor. Ori bunul Mântuitor nu vrea aşa ceva. S-a retras în liniştile cereşti, ca şi duşmanii Săi în linişte petrecând, să-şi „vină în sine”, să se întoarcă la El, să creadă şi să se mântuiască. Aceasta este setea şi dorul Lui, chiar după ce s-a înălţat în slăvile, bucuriile, dulceţile şi frumuseţile cereşti. De aceea l-a trimis şi l-a lăsat pe pământ pe Duhul Sfânt - Mângâietorul, Care este nevăzut de ochii fizici, dar Care ne transmite aceeaşi pace, linişte, siguranţă şi dulceaţă ca şi Mântuitorul Hristos. Povăţuindu-ne în taină, „pe nesimţite”, spre acelaşi Hristos şi spre Părintele cel ceresc, Care ne cheamă şi aşteaptă în Împărăţia cea de Sus. Pe de altă parte, noi avem nevoie mereu de înălţare, de o continuă înălţare. După cum avem nevoie şi de o continuă înviere şi de o continuă naştere din nou. Dacă în viaţa Domnului, evenimentele importante ale mântuirii (Naşterea, Răstignirea, Moartea, Învierea, Înălţarea) sunt în strânsă legătură una cu alta, şi în viaţa noastră duhovnicească (Naşterea din nou, răstignirea şi moartea faţă de păcat, învierea şi înălţarea în viaţa veşnică) sunt în strânsă legătură. Pentru a ne înălţa mereu, era necesar ca ţinta noastră, Hristos, să fie de-a dreapta Tatălui. Acesta este esenţialul, pe care uneori îl uităm, că viaţa noastră nu are finalitate şi împlinire aici pe pământ, ci sus în ceruri. Hristos prin înălţarea Sa, ne-a deschis drum spre ceruri. Faptul că El „şade” de-a dreapta Tatălui, ne dă siguranţa că sfinţenia acolo se află în imposibilitate de a se mai întina, de-a mai cădea de la Dumnezeu, lucru ce nu poate exista pe pământ. Înălţarea Domnului cu trupul îndumnezeit este premisa îndumnezeirii noastre şi a înălţării noastre la cer. Toţi se nasc, din păcate unii numai fizic, toţi vor învia, dar nu toţi se vor înălţa. De înălţare se vor învrednici mai ales eroii credinţei - sfinţii, apoi ceilalţi credincioşi. De aceea, în ziua Înălţării îi pomenim cu cinste şi pe eroii neamului, care prin faptele şi virtutea lor s-au înălţat mai presus de viaţa obişnuită, comună. Sfinţii vor fi primii, cei mai apropiaţi de Hristos - când va veni ca Drept Judecător, cu slavă pe norii cerului, să judece lumea. După starea noastră duhovnicească, vom învia fiecare, iar unii nu se vor mai înălţa. Deşi vor învia, vor fi într-o veşnică coborâre şi osândire. Realizarea înălţării noastre se face treptat prin credinţa în Iisus Hristos şi urmând Apostolilor care „erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1, 4). Prin credinţă, nădejde, dragoste, post, rugăciune, înfrânare, milostenie, spovedanie, împărtăşanie, într-un cuvânt prin asceză şi contemplaţie, ne înălţăm spre Domnul cel înălţat. Lepădând mereu faptele şi gândurile păcatului, care ne întinează, „neruşinarea, necurăţia, desfrânarea, împotrivirea, beţia, cearta, gelozia, invidia, duşmănia, idolatria, vrăjitoria, erezia, ura, dezbinarea, crima, defăimarea, chefurile, (Galateni 5, 21) şi umblând şi lucrând cele ale Duhului, care sunt: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea şi curăţia” (Galateni 5, 22), care ne vor elibera de legea păcatului şi a morţii, adică de despărţirea de iubitul nostru Dumnezeu - Iisus Hristos. La praznicul Înălţării ne înălţăm mereu inimile şi gândurile spre Mântuitorul care şade pe Tronul Slavei, şi Îi cântăm împreună cu imnograful: „Înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor cu făgăduinţa Sfântului Duh; încredinţându-se ei (şi noi cei de astăzi) prin binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii (Troparul Praznicului).
Posted on: Wed, 12 Jun 2013 12:21:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015