PREVENIREA CARIEI PRIN CREŞTEREA REZISTENŢEI STRUCTURILOR DENTARE Ţesuturile dure dentare opun o rezistenţă la atacul cariogen, rezistenţă variabilă în funcţie de grupe de dinţi, de diferite suprafeţe ale aceluiaşi dinte şi de individ. Mai mult, ea poate să varieze în decursul vieţii la acelaşi individ. Această variabilitate a rezistenţei structurilor dentare este condiţionată, pe de o parte, genetic şi, pe de altă parte, de o serie de factori care acţionează în timpul formării structurilor dentare, în perioada de maturare preeruptivă şi în perioada posteruptivă. Formarea smalţului se face după un model subordonat genetic, astfel că fiecărei prisme de smalţ îi corespunde un ameloblast anume poziţionat, care prezintă, la polul dinspre dentină, o prelungire protoplasmatică (TOMES), ce reprezintă prematricea organică a smalţului. Impregnarea substanţei organice a smalţului cu săruri minerale se face treptat, printr-un proces fizico-chimic. Într-un anumit moment al dezvoltării intervine o descărcare bruscă de apă şi proteine cu o încărcare masivă de săruri minerale, cu transformarea cristalelor incipiente de octofosfat de calciu în cristale de fosfat de calciu - hidroxiapatită. Acest proces de epitaxie este dependent de: activitatea enzimatică din ameloblast, de valoarea pH-ului, de temperatură, de presiune şi de concentraţia ionică. Astfel, când nu sunt îndeplinite toate aceste condiţii, procesul poate să fie perturbat, survenind întârzieri în fenomenul de hidroliză, cu apariţia de zone de octofosfat de calciu şi carbonat de calciu, ce compromit calitatea smalţului, ambele cu o rezistenţă mult scăzută la atacul acid. Prezenţa ionului de fluor creşte viteza de hidrolizare şi garantează, astfel, apariţia unui smalţ de calitate.
Posted on: Fri, 09 Aug 2013 20:23:53 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015