Piţipoancă = tanara bucata feminina, ce intruneste cel putin 3 dintre urmatoarele aspecte fizice: imbracaminte provocatoare ce proeminenteaza calitati fizice, eventual sumara, tocuri, aspect ingrijit: coafat, manichiura, fard, mireasam imbietoare; fizic intregit de zambete largi pentru diversi masculi cu potential, flegmatism fata de restul muritorilor si o bine-dezvoltata tehnica de flirt adaptata tuturor situatilor. Ce-i drept, termenul ăsta încă nu are explicaţie în DEX-ul nostru cel de toate zilele, dar există câteva definiţii pe 123urban.ro. Piţipoancele şi cocalarii/piţiponcii există la nivel mondial. Probabil diferă puţin şi apar sub alte forme, de la o cultură la alta. Când zic nivel mondial, automat acest subiect trece ca fiind răs-răs-răsdiscutat şi oarecum “răsuflat”, dar de mult timp fierb nişte păreri personale în mine şi trendul ăsta de a fi piţipoancă s-a transformat într-un studiu de caz. Şi e musai să-mi dau drumul aici, pe blog, chiar şi cu riscul de a fi considerată o frustrată. Mi se rupe! Punct. Buuun. Cel mai profund gând al meu stă şi se coace de prin 2007, toamna, când întâmplarea a făcut ca eu să deschid radio-ul şi tocmai se dezbătea subiectul “Piţipoance şi cocalari”. Şi am tot ascultat ce ziceau tipii ăia în emisiunea radio până când m-a lovit o teamă stranie : dacă strănepoţii mei o să înveţe despre curentul “piţipongesc” – să-l numim piţipongism – la fel cum eu am învăţat cândva despre clasicism, realism, postmodernism, etcetera? Fiindcă, uite, a fi piţipoancă înseamnă azi un mod de a corela în societate. Oamenii din ziua de azi sunt mai superficiali decât oricând altcândva în istoria omenirii. Iar superficialitatea e o trăsătură de bază a piţipongismului. Piţipoancele sunt peste tot. Le avem acasă, în familie, le găsim în cafenele, baruri, şcoli, facultăţi, săli de fitness, spitale, în poliţie, în biblioteci, în media (mai ales), dar 99 la sută le găseşti în cluburile de fiţe. Cluburile le avantajează cel mai tare, datorită luminii difuze. Arată ca nişte dive gata scoase din cuptor, pe tocuri de 12 cm, cu rochiţe mulate maxim care scot în evidenţă formele apetisante, cu pletele în vânt şi nelipsitul pahar de şampanie în mână. Dive, măi! PÂNĂ CÂND intri în toaleta femeilor… Eu sunt muiere şi am “privilegiul” ăsta. Aşadar, eram şi eu într-o seară rătăcită printr-un club fiţos, bătut de piţipoance şi cocalari şi ca tot omul cu nevoi, la un moment dat m-am dus la baie. Acolo, spre stupoarea mea, era lumea divelor wanna be. De fapt femeile care adineauri le priveam ca pe nişte dive în club, acolo le-am văzut în toată splendoarea lor. Dacă în club mi se păreau bine îmbrăcate şi cu gust, la lumina sfântului neon alb, hainele lor arătau de ziceai că tocmai au sosit de pe centură. Dacă în club arătau ca fiind super machiate şi cu aspectul îngrijit, apăi lumina le trăda, părul lor era tos şi neîngrijit, întins/ars cu placa şi tenul era acoperit cu o kilă de fond de ten şi machiajul era de tip vampă eşuată (sau ăsta-i pleonasm?). ŞI dacă în club arătau de 90-60-90, la lumină se puteau observa cu ochiul liber toate încercările lor disperate de a a-şi ascunde kilogramele în plus sau celulita din belşug. Şi ce m-a dat peste cap cel mai tare, a fost felul lor de a conversa între ele. Cu “Ce faci fatăă!” şi “Hai să te puszi”…WTF? Ăsta-i vocabular? Cât despre vocabular, în liceu, am stat 4 ani cu o tipă în aceeaşi bancă. O fată într-adevăr frumoasă, piţipoancă veritabilă, cu privirea de femme fatale, care în timpul orelor îşi verifica tona de gloss de pe buze în reflexia ecranului de telefon mobil. Din păcate pentru ea şi nu vreau să fiu rea, că n-am cum, că ăsta e un true fact, pe cât era de frumoasă, pe atât de proastă era. Adică nu ştia să lege 2 cuvinte. Pur şi simplu nu era în stare şi răspândea inconştient în rândul masculilor un sentiment de milă pentru lipsa ei de vlagă şi prostie fără leac. Şi bărbaţilor le plac femeile care par neajutorate, că le scot la înaintare simţul protector şi le gâdilă uşor orgoliul. Numa’ zic. Io nu ştiu dacă aţi observat, dar orice piţipoancă ce se respectă, e musai să aibe în jurul ei o fătucă, pe post de prietenă. O fătucă ruptă de realitate, care bate în contrast cu piţipoanca. Adică neîngrijită, grasă, scundă şi cum o mai fi. Dar vă rog frumos ca pe viitor chiar să staţi şi să observaţi asta, că o să vă amintiţi de ce v-am zis. Fătuca asta, prietena la cataramă a piţipoancei, e o fiinţă nevinovată, uşor influenţabilă, care se ţine scai după stăpâna ei divă şi îi execută “ordinele”. Şi în acelaşi timp, o transformă pe piţipoancă în idolul ei şi dezvoltă o invidie râcâitoare în suflet, e plină de frustrări şi neajunsuri, dar se resemnează rapid când toţi bărbaţii trag la amica ei şi ea e ignorată, uitată undeva într-un colţ. Ce vreau să zic, e că de multe ori oscilez între admiraţie şi saturaţie/dezgust când mă gândesc la piţipoance. Fiindcă ele-s de două tipuri: piţipoance adevărate, adică femei frumoase, care cunosc pe îndelete arta frumosului, a seducţiei, care tulbură minţile bărbaţilor prin simpla lor apariţie în peisaj şi care îşi iau rolul atât de bine în serios, încât ai zice că a fi piţipoancă e mai mult decât un fel de exprimare, e ca un job ; şi piţipoancele wanna be, care se străduiesc vizibil să atingă perfecţiunea unei piţipoance adevărate şi aluncă rapid în kitsch şi prost gust, care suferă de un narcisim probabil alimentat de nişte părinţi tâmpiţi care încă din copilărie au ridicat fetiţele lor în slăvi şi le-au cântat întruna despre cât sunt “prinţesele” lor de frumoase şi de deştepte… Scris de Alexandra Palconi!!! oricum foarte adevarat!!! =))))
Posted on: Mon, 07 Oct 2013 10:32:54 +0000
Trending Topics
© 2015