Părinte Arsenie, daţi un sfat la ucenicii Părintelui Cleopa. - Fraţii mei tineri, dacă auziţi aceste lucruri de la nişte păriniţi, hai să zic mai în vârstă şi cu numele de trăitori, folosiţi-vă! Pentru că este mare lucru să aveţi o tinereţe bătrână, ca să puteţi avea o bătrâneţe tânără! Ştiţi frăţiile voastre cât de mare lucru este să ai tinereţe la bătrâneţe? Ne întrebaţi, ne căutaţi, ne bateţi la uşă. Dar noi suntem asaltaţi, traşi de lume, obosiţi. Nu putem să vărsăm după inima frăţiilor voastre, aşa, ca să vă umplem de multe ori. Dar, o dată cuvântul auzit băgaţi-l în inimă! Ni s-a întâmplat şi lucrul acesta, să vorbim mereu aceleaşi lucruri şi la aceiaşi oameni. Nu trebuie cu nici un chip să vă jucaţi cu vârsta. Uite, vă spun, daţi-mi-o mie dacă nu ştiţi ce să faceţi cu tinereţea voastră! Nu vă jucaţi cu lucrul acesta! Să mulţumiţi lui Dumnezeu sincer - când zic sincer zic chiar şi cu faţa la pământ -, că v-a dat harul acesta, să păşiţi spre această mare instituţie care este călugăria! Şi călugăria înseamnă să faci tu mănăstire când te duci la mănăstire, prin trăirea ta. Să asculţi: tu faci mănăstire! Nu mai vorbiţi unul despre altul de rău! Vorbiţi numai de bine! Să ştii că după cuvintele tale te va judeca. Sau după cuvintele tale te vei bucura! Că este o foarte mare ruşine să vorbeşti de rău pe fratele tău de drum, în luptă cu acelaşi duşman nesuferit, diavolul! Este foarte mare darul să ai pe cineva lângă tine! În iad este o mare fericire, cum zice Sfantul Macarie, când se vede unul cu altul. Căci zice: „În orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin!“ Iar Avva Macarie l-a întrebat: „Care este mângâierea şi care este chinul?” I s-a răspuns: „Pe cât este departe cerul de pământ, atât este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi tu pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt! Aceasta este mângâierea noastră!” Auzi ce bucurie? Acum, când suntem tovarăşi de drum toţi, ne urâm unul pe altul? Ai în traistă un lucru bun, care ţine de foame, şi celălalt nu are, şi tu mergi cu el şi nu-i dai şi lui? Îi dai şarpe? Îi dai răutate? Vă daţi seama cât de mult se greşeşte în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu preţuim faptul că suntem împreună? Vorbiţi-vă de bine! Spuneam şi sunt foarte convins, că în iad sunt cei mai mulţi care vorbesc de rău. Vorbesc de rău şi se motivează: „Ce, numai eu vorbesc?” „Da’ ce, eu n-am dreptate?” Nu! N-ai dreptate! Şi ce te interesează că vorbeşte acela de rău? Că poate dracul vorbeşte prin acela! Tu ai venit la mănăstire pentru binecuvântare! Ai venit la mănăstire ca să te înfrăţeşti! Aţi văzut frăţiile voastre – dacă ar fi cu putinţă să vedeţi -, îngeri certându-se? Îngeri vorbind de rău pe alţi îngeri? Şi noi, călugării, suntem îngeri ai pământului! Suntem cin îngeresc! Suntem dincolo de lume, în lume fiind! Sigur că da. Iubiţi-vă! Eu v-am spus vouă! Vă priveşte. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că pentru orice cuvânt în plus dăm răspuns! Cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos! Şi zic şi eu mai departe cu atât mai rău de orice cuvânt ucigător. Căci, a vorbi de rău pe aproapele tău, te încadrează în canonul de ucidere! Ucidere cu îngăduinţă, că ai vorbit numai de rău! Vorbiţi-vă de bine! Aţi observat, frăţiile voastre, că criteriul de mântuire în Evanghelie este iubirea? După asta ne va judeca: „De ce n-aţi iubit?” Aţi observat, atunci când se citesc Evangheliile cum repetă mereu Dumnezeu: Iubiţi-vă! Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul… Să vă iubiţi cum v-am iubit Eu! «Să vă iubiţi!» Măi, fraţilor, ne întrebăm de ce oare nu iubim. De ce? Stăm aşa întâmplător? Mergem în virtutea inerţiei? Adică a venit ziua de azi, vine şi ziua de mâine… Dar, auziţi: veţi fi obligaţi şi certaţi şi judecaţi – şi eu şi toţi -, dacă vorbim de rău în loc sa binecuvântăm pe fraţii noştri. Iată, acesta este lucrul de mare importanţă: a nu vorbi de rău! Ştiţi că părintele acela din Pateric, care era considerat mai lenevos în mănăstire, îmbolnăvindu-se, a venit la el toată mănăstirea şi cu stareţul; şi el era vesel. Şi i-a spus stareţul: „Eşti vesel, frate, dar ai fost cam lenevuţ!” Şi el a răspuns: „Aşa este preacuvioase! Dar n-am vorbit de rău pe nimeni! N-am judecat! Şi dacă n-am vorbit de rău, Cel Care judecă ne-a spus: «Să nu judeci, să nu vorbeşti de rău pe nimeni, că nici Eu nu te judec pe tine!» Să nu mă judece nici pe mine Hristos, că nici eu n-am vorbit de rău pe nimeni!“ Şi ştiţi ce-a zis stareţul? „Mai mult decât noi ai făcut!” Da! Pentru că este o mare luptă interioară. Deci, care este obiectivul? Să ne cucerim pe noi înşine! Este o luptă interioară foarte mare: să nu vorbeşti de rău şi să iubeşti! Da, este posibil! Fraţilor, când a zis Hristos o vorbă, totul este posibil! Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! Nu este un lucru imposibil. A zis Hristos, deci este posibil! Dar sa încercati măcar! Sau numai se aude din literatură să iubeşti pe vrăjmaşi? Ia încercaţi! O să-mi spuneţi: „Nu se poate!” Dar eu vă răspund că se poate. Şi vă răspunde Hristos că se poate! Dar cum? Uite cum: încearcă să nu mai urăşti pe vrăjmaşi! N-ai să poţi la nivelul zilei, nici poate la nivelul întregii vieţi. Dar tu te lupţi, te lupţi, şi lupta asta este foarte hărăzită, foarte mult ajutată de harul lui Dumnezeu. Şi eventual, dacă vine moartea te găseşte că ai fost în luptă pentru aşa ceva. Pentru că tu, totuşi, realizezi un lucru: chiar dacă n-ajungi să-l iubeşti, n-ai să-l mai urăşti! Şi aşa eşti în afară de baltă, eşti pe scară; pe prima treapta, pe a doua, dar nu eşti în apă! Deci asta este lupta care trebuie să o dăm noi călugării. (…) Te-ai dăruit pe tine refăcut, restaurat de răstignirea lui Hristos. Suntem fiinţele cerului, părinţilor! Nu vă lăsaţi cu nici un chip! Rugaţi-vă mult, părinţilor! Nu în sensul de rugăciune îngenuncheată, de tipic. Ci cu mintea şi cu inima! Nu vă lăsaţi deloc! Tresăriţi aşa şi ziceţi: „Doamne ajută!” Ţi-a venit în minte să judeci pe un frate? Sa zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, ce fac eu? Nu mă lăsa, Doamne! Săracul de el!” Pentru că ţi-o spun, frate! Acela a greşit cum a greşit, mult, puţin, dar tu l-ai judecat mult! Şi mai mare e greşeala ta, decât ce a făcut acela. Tu l-ai judecat, el se pocăieşte, şi tu rămâi ca un prost, osândit. Asta-i călugăria! Şi asta-i creştinătatea, nu numai călugăria! Pentru că noi, vă spunem acum ca oameni cercetaţi de lume străină, să ştiţi că găsim în rândul mirenilor oameni foarte trăitori, de ne folosim! Vă rog să credeţi! Mă folosesc de foarte multă lume, de felul frumos cum se spovedesc, cum dibuiesc subtilităţi de păcate. Şi uite cum se curăţă! Şi ţi-e drag de ei! Unii sunt mai sporiţi decât călugării! Citesc Filocalia, Biblia, Vieţile Sfinţilor. Şi au probleme foarte multe. Noi nu avem probleme. Noi n-avem vecini răi cum au ei, nu ne fură porcul; nu ne înşeală soţia sau bărbatul cum îi înşeală pe ei, şi le seacă inima, în sfârşit…” (Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997) *** - Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii? - Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău! Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire – iubirea – şi a urmat neuitata şi sfâşietoarea Golgotă! Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspunderii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate. Sfântul Grigorie Teologul spune: “De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos” şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! Patericul va fi de mare folos la capitolul “Folosul tăcerii” (pag. 242). Sfântul Isidor Pelusiotul spune: “Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată”. “Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia” (pag. 108). Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat. Cugetă mereu: “La cine mă voi duce? Sunt vierme…” Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătura tainică.
Posted on: Thu, 24 Oct 2013 06:11:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015