Românii din Valea Timocului „Sute de ani românii au fost, cel puţin indirect stăpâniţi de turci; niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânire directă sau indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice”. Mihai Eminescu, 1876 Românii din răsăritul Serbiei se află acolo unde începe Peninsula Balcanică, lânga România. Aceasta vecinătate se datorează faptului că ambele maluri ale cursului inferior al Dunării sunt dintotdeauna populate de români, în prezent însa în ţări diferite. Valea Timocului este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc şi în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din judeţele sârbeşti Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, precum şi regiunea bulgară Vidin. Date istorice despre regiunea Timocului Regiunea sud-dunăreană aflată între Belgradul de astăzi şi localitatea Lom din Bulgaria era locuită în antichitate de triburi tracice. Expediţia lui Alexandru Macedon împotriva geţilor nord-dunăreni a trecut prin regiunea aceasta, se pare urmând valea râului Vardar, valea râului Morava, Nişul actual şi valea râului Timoc până la Dunăre, trecând prin regatul Dardanilor, trib tracic înrudit cu daco-geţii nord-dunăreni. La începutul primului secol creştin, când acest teritoriu este cucerit de Imperiul roman, aici trăiau triburile tracice ale tribalilor şi moesilor, numiţi şi dacii moesi, ceea ce denotă faptul că erau strâns înrudiţi cu dacii de la nord de Dunăre. Romanii organizează în această regiune două provincii: Moesia Superior, la vest, şi Moesia Inferior, la est. După părăsirea de împăratul Aurelian a provinciilor romane dacice de la nord de Dunăre în anul 271 şi retragerea administraţiei la sud de fluviu, au fost create două noi provincii: Dacia Ripensis în partea nordică, de-a lungul Dunării, aflată între Moesia Superior şi Moesia Inferior şi Dacia Mediteranea la sud de Dacia Ripensis. Teritoriul dintre râurile Timoc şi Morava, de la anul 271 până la începutul secolului al VII-lea, a aparţinut de provinciile romane Moesia Superior, partea de vest până la Maidanpek, şi Dacia Ripensis, partea de la est de Maidanpek. În secolele IV-VI este atestată o intensă viaţă creştină în această regiune, fiind atestate scaune episcopale la: Singindunum (Belgrad), Horeum Margi (Ciupria), Margum (Dobroviţa),Viminacium (Costolaţ), Aquae (Negotin), Bononia (Vidin), Ratiaria (Arcer). Atacurile triburilor barbare migratoare din secolele III-VI au culminat cu marea invazie a slavilor de la începutul secolului al VII-lea care a distrus întreaga organizare romană a regiunii. Triburile slave ale bosniacilor şi sârbilor s-au aşezat iniţial în regiunea dintre râurile Drina şi Morava, primii migrând ulterior la vest de râul Drina, iar sârbii ocupând regiunea de la sud de localitatea Kraguevaţ, în regiunile cunoscute în prezent sub numele de Raşka, Kosovo, Sandjak şi Muntenegru, întemeind mai multe cnezate şi despotate. În intervalul dintre începutul secolului al VII-lea şi sfârşitul secolului al X-lea asupra acestui teritoriu şi-a exercitat în mod nominal suzeranitatea Imperiul Bizantin, însă în mod efectiv controlul l-au deţinut hanii bulgari, la început păgâni, apoi creştini de pe la 864, când chaganul Boris-Mihail s-a creştinat. După mai bine de o sută de ani de la această ultimă dată, bizantinii reocupă întreaga linie a Dunării de la vărsarea râului Drava în fluviu şi până la Sulina. Acum este reorganizată şi apărarea frontierei dunărene creându-se thema Sirmium, ce cuprindea partea nordică a vechii provincii romane Moesia Superior şi thema Paristrion care se întindea de la est de râul Timoc şi până la Marea Neagră şi între Dunăre şi Munţii Balcani. Timp de două secole bizantinii au deţinut controlul acestei regiuni reuşind să facă faţă atacurilor popoarelor migratoare (pecenegi, uzi, cumani, unguri) care în acest interval de timp au atacat aproape continuu Imperiul. Totodată, a fost reorganizată Biserica din această regiune, înfiinţându-se arhiepiscopia de Ohrida, care între secolul al IX-lea şi secolul al XII-lea şi-a întins jurisdicţia bisericească în partea vestică a peninsulei Balcanice. Cu puţin timp înainte de izbucnirea răscoalei româno-bulgare conduse de fraţii români Ioan, Petru şi Ioniţă Asan, ce a condus în anul 1187 la întemeierea Imperiului Româno-Bulgar cu capitala la Târnovo, bizantinii pierd controlul asupra themei Sirmium în favoarea ungurilor care stăpâneau linia Dunării, şi a sârbilor, care prin jupanii din Raşka îşi exercitau autoritatea la vest de râul Morava şi probabil şi asupra văii râului omonim. Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor cuprindea şi teritoriul de la est de Maidanpek. Ţaratul de Vidin, stat apărut după destrămarea imperiului Asăneştilor, cuprindea partea de nord-vest a acestuia inclusiv partea estică a regiunii timocene. Margina şi statul sârb Timp de secole, ţinutul Crainei (Marginei) şi al Timocului, unde trăiesc acum în mod compact românii numiţi vlahi, a fost izolat între statul sârb (care nu depăşea confluenţa celor două Morave) şi statul bulgar. Principele sârb Stefan Uroš IV. Dušan (1331 – 1355) a reuşit să aducă sub stăpânirea Serbiei pentru scurt timp regiunea dintre râul Morava şi masivul muntos Homolije. Către sfârşitul secolului XIV, regiunea intră complet sub stăpânirea Imperiului Otoman. Stăpânirea otomană este întreruptă doar de o scurtă perioadă habsburgică (1718-1739). Până în 1817, anul reînfiinţării statului sârb, românii timoceni trăiau într-o unitate administrativă comună care se numea „Provincia Morava – Lom” şi care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Aureliene. În perioada ocupaţiei turceşti, această zonă a format Paşalâcul de Vidin, cu centrul administrativ la Vidin (Diiu – denumirea românească). Unii istorici precizează, pe bună dreptate, că Serbia a apărut abia în perioada 1718-1739, ca o creaţie a politicii austriece care căuta sa facă un pas în Peninsula Balcanică. Serbia nu avea autonomie naţională sau locală. La sud, Serbia se întindea până în apropierea Paşalâcului de la Belgrad, care era sub stăpânire otomană. În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Caragheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşei de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Caragheorghe împreună cu o armată de 3.000 de oameni a desfinţat satele „neascultătoare” locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la Bucureşti din mai 1812, sultanul turc a refuzat sa cedeze judeţele Timocul Negru şi Craina. Astfel, până în 1833, graniţa răsăriteană a Serbiei era masivul muntos Omolie (Homolije), neexistând astfel vecinătate cu Ţara Românească. Această zonă a Serbiei de răsărit sau a Timocului a fost luată de sârbi de la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi, mergând înapoi în timp, ţaratul şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia (după vechea spiţă a dacilor-tribali). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea, fiind situată mai la sud. Timocul sau Craina a fost şi în stăpânire austriacă, fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei. Miloş Obrenovici, un erou naţional sârb, a reluat mişcarea de eliberare a poporului său, şi a obţinut în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Belgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina. La Pacea de la Adrianopole din 1829 şi prin Hatiseriful de la 1830, Miloş Obrenovici solicită anexarea judeţelor majoritar româneşti, Timoc şi Craina. Printr-o intervenţie militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar graniţa cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima dată o segregaţie între românii din Timocul sârbesc şi cei din Timocul bulgăresc. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reuşeşte să se învecineze cu Ţara Românească. Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sârbi, care nu vorbeau româna. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani şi a crescut în intensitate şi complexitate. Cu toate că sârbii la început imediat în 1833 interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti (pe care le puteau alege dintr-o listă, la botez), cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul, mai ales după ce, la 1919, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel, la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român, ci apare o nouă etnie – cea valahă, cu 142.773 de suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi, şi, după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc o altă limbă. În prezent, realitatea de la faţa locului indică o populaţie de peste 700.000 de români, cu mult peste ceea ce încearcă autorităţile sârbe să prezinte oficial ca fiind populaţie de origine „vlahă”. Denumirea de vlah Ultima expansiune teritorială a Serbiei în spaţiul timocean are loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care şi o mică regiune situată între râul Timoc şi Munţii Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoshko şi care era alcătuită din 8 localităţi (dintre care 7 erau curat româneşti şi una bulgărească). Această regiune revine pentru o scurtă perioadă în componenţa Bulgariei între 1941 şi 1947. Cam de prin anul 1960 comuniştii încep să umble la rădăcinile poporului român ca să schimbe etnogeneza şi să descopere ei azi că românii din Serbia nu ştiu ce strămoşi au avut şi le pun pe tavă sintagma de vlah, cu gândul ca prin acest artificiu istoric, lingvistic să nu-i recunoască pe românii din dreapta Dunării ca minoritate, motivând juridic că ei nu sunt români, ci vlahi. Aceasta este ideea lor fixă, însă ei nu se întreabă ce limbă vorbesc vlahii şi ce limbă vorbesc românii şi dacă limba populaţiei din dreapta Dunării se înţelege perfect cu cea din Vlahia medievală, cum de nu sunt cu toţii fraţi şi români. De ce un vlah nu-şi ia un interpret atunci când se află în dialog cu un român sau aromân. Chestiunea denumirii de vlah este o momeală care a indus în eroare copii şi tineretul din Serbia, Bulgaria etc. pentru a le asigura asimilarea cât mai grabnică. Pentru că denumirea de „vlah” a fost arma cu care sârbii, bulgarii şi alţii aproape un secol, au dezamăgit, dezorientat populaţia de origine românească, învăţând-o că ei nu sunt români, că români sunt doar în România şi, prin urmare, au folosit greşit, de atâtea sute de ani, numele de „rumâni”. Ceea ce în 500 de ani de robie turcească nu s-a întâmplat a venit vremea să se întâmple sub administraţia creştinească a bisericii ortodoxe sârbe, bulgare, greceşti etc, ca şi a statelor respective. În 1906, etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri” - în care se referea la românii din estul Serbiei – încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi, căci altfel s-ar putea naşte o aşa-zisă periculoasă chestiune românească în Serbia. Aspecte ale vieţii culturale Limba vorbită de românii din răsăritul Serbiei are un puternic caracter arhaic, determinat de slabele legături cu patria-mamă din perioada care începe cu dominaţia otomană şi pâna în prezent. Aceasta nu înseamna că e vorba de două populaţii diferite, în cele doua state vecine, români şi vlahi, ci de acelaşi popor cu doua destine diferite: majoritar într-o ţară şi minoritar în alta, lânga o populaţie cu o limbă complet diferită. Pentru vorbirea românilor din răsaritul Serbiei, limba normativă este limba română literară, în grai bănăţean sau oltean vechi. Românii din răsăritul Serbiei nu vorbesc limba vlahă (care nu există), ci vorbesc limba română. Un român din România şi un român din răsăritul Serbiei n-au nevoie de dicţionar sau traducător ca să discute între ei. Prima ortografie a gramaticii românilor din Balcani a fost latina, înaintea încorporării românilor din răsăritul Serbiei în ţara din care fac parte în prezent. Alfabetul utilizat de românii din răsăritul Serbiei este cel românesc, deci latin, nu chirilic. Încercările chirilice au scopurile de a ascunde legăturile spirituale şi respectiv a adevărului că în răsăritul Serbiei exista români, precum şi de a ascunde apartenenţa limbii la familia limbilor romanice. Chestiunea româneasca de aici nu este politică, ci etnică. Cultural şi biologic, localnicii ştiu în mod cert ca nu sunt sârbi. Viaţa tradiţională a românilor din răsăritul Serbiei este similară cu viaţa tradiţională a românilor din România. Folclorul românilor din răsăritul Serbiei îsi are rădăcinile în vremuri ancestrale, care indică prezenţa aceleiaşi populaţii străvechi pe teritoriul a ceea ce se numea Tracia, cu obiceiuri din cele mai autentice. Cultura populară este de o mare vitalitate, întărind decisiv şi făcând posibilă păstrarea identităţii româneşti prin: datini, muzică, balade, cântece, dansuri, fabule, glume, grai, legende, pilde, podoabe, poezii, port, poveşti, sărbători, zicători etc. De la ritmul tribal al horei – dansul colectiv inconfundabil al regiunii – pâna la căciulile originale ale muntenilor (moştenite de la strămoşii getodaci), tezaurul este imens pentru patrimoniul român şi universal. În prezent, cu mult entuziasm în răsăritul Serbiei lucreaza diverse structuri folclorice ale românilor, cu activităţi atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Gospodarii români din răsăritul Serbiei sunt renumiţi în întreaga ţară, dar şi în lume – multe dintre somităţile vieţii publice sociale şi culturale din Serbia provin din regiune, avându-şi sorgintea în puternicile valori ale localnicilor. În răsăritul Serbiei, românii au tradiţii legate de lucrul agricol, pescuit, vânătoare, sărbători religioase s.a. – regiunea conservând prin unele părţi mai izolate obiceiuri strămoşeşti, respectate cu sfinţenie. Protopopiatul Ortodox Român Dacia Ripensis cu sediul la Malajnica/ Malainiţa (comuna Negotin) canonic aparţine direct de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, fiind singura instituţie bisericească din răsăritul Serbiei în care slujbele ortodoxe se oficiaza în limba româna; în 2009 are patru parohii reactivate – după ce acestea au fost distruse de slavi – şi funcţionează cu mari nevoi financiare, având o singură biserică complet ridicată până în prezent/ construcţia începând în 2004. Pentru îndrăzneala de a ridica în secolul XXI Biserică Ortodoxa Română în Malajnica/Malainiţa fără binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Sârbe (aici, românii n-au mai ridicat biserica din secolul XIX), parohul Boian a fost condamnat de sârbi la închisoare cu suspendare şi caterisit de sârbi în 2008, iar Statul Român l-a distins cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Comandor. Libertatea religiei înca nu este o realitate în estul Serbiei. În răsăritul Serbiei nu există nicio şcoală (de niciun nivel – primar, gimnazial, liceal sau universitar) la care să se predea în limba pe care o vorbesc românii acasă. În Serbia, situaţia şcolara este relativ satisfăcătoare în Provincia Autonomă Voivodina pentru românii din Banatul sârbesc, dar complet nesatisfăcătoare pentru românii din estul Serbiei, cărora de când Provincia Autonomă Margina le-a fost desfiinţată prin includerea la noua ţară le-a fost permis învăţământ doar în sârbă. Serbia nu respectă Carta Europeană a Limbilor pe care a semnat-o şi ca atare limba română nu este utilizată oficial în estul ţării – cu toate că şi legislaţia naţională a Serbiei o prevede acolo unde peste 15% din populaţie nu e sârba. Serbia nu e de acord nici cu şcoli bilingve. Nenumăratele demersuri ale românilor de aici pentru educaţie în limba română au fost respinse de autorităţile sârbe, abuzul fiind manifestat şi în acest moment. Cursuri de limba româna se ţin sporadic, doar la iniţiativele inimioase ale unor asociaţii civice locale, cum ar fi Ariadnae Filum (organizaţie membră a Federaţiei Românilor din Serbia) – principalele probleme fiind lipsa dascălilor calificaţi pentru predarea în limba româna şi lipsa finanţărilor –care pentru românii din răsăritul Serbiei provin doar din mediul neguvernamental şi extern, nu guvernamental şi intern. Lipsa şcolii este unul din planurile dezastrului impus de regimul sârb faţă de românii din estul Serbiei pentru că educaţia în limba maternă, protecţia limbii materne, exerciţiul religios în limba maternă, reprezentarea în forurile politice şi administraţii, iniţiativele culturale etc. să nu aiba loc (cu scopul evident ca identitatea românilor din răsăritul Serbiei să dispară – localnicii fiind utili doar pentru întreţinerea economică a sârbilor). Românii din răsăritul Serbiei sunt foarte dezvantajaţi în domeniul mass-media, în comparaţie atât cu cei care trăiesc în Voivodina, cât şi cu alte etnii din ţară. Cultura românilor din răsăritul Serbiei este ameninţată de extincţia, prin izolarea la care e supusă de sârbi, într-o lume tot mai globalizată. Serbia nu pune în practică normele relevante de protecţie ale minorităţilor, iar lipsa discriminatorie a mass-mediei pentru românii din răsăritul Serbiei este consecinţa cea mai evidentă. Oferta de literatură în limba româna în librării sau presa scrisă – ca ziare, reviste etc. – nu este niciunde în regiunea populată de românii din răsăritul Serbiei. Singura agenţie de ştiri care opereazp în limba româna acum în regiune – un proiect al Federatiei Românilor din Serbia – sub conducerea domnului Duşan Pârvulovici, este TimocPress, având mari nevoi de personal, echipament şi finanţări pentru existenţa sa. Arealul din estul Serbiei în care românii sunt majoritari Regiunea Timoc este străbătută de râurile Timoc şi Morava (ambii afluenţi de dreapta ai Dunării). Cel mai mare oraş este Bor. La răsărtit de râul Timoc încep Munţii Balcani (Haemus). Geografic, Valea Timocului este amplasată în Serbia central-sudică, la graniţa cu Bulgaria. Administrativ, această regiune este formată din judeţele Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, pe teritoriul Serbiei şi regiunea Vidin, pe teritoriul Bulgariei. Statisticile şi politica guvernului sârb comit o segregaţie între românii din Voivodina şi cei din Valea Timocului. În unele declaraţii ale guvernului sârb se recunoaşte că membrii acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română, însă încă se face o diferenţă majoră între cele două grupuri etnice. În unele zone locuite de români, au fost instalaţi refugiaţi sârbi din foste provincii iugoslave, intervenindu-se asupra proporţiilor naţionale, în defavoarea românilor. Aromânii din Serbia Actualmente este estimat la aproximativ 15.000 numărul aromânilor din Serbia. Veridicitatea acestor cifre este însă îndoielnică, deoarece la aceste cifre este posibil să fi fost incluşi şi daco-români, având în vedere că spaţiul etnic tradiţional aromân nu se întinde şi în Serbia, populaţia aromână emigrând dinspre sud, în special din Macedonia. Majoritatea aromânilor din Serbia nu mai vorbesc limba aromână. Sârbii îi numesc „ţinţari” („cincari”). Bibliografie selectivă: 1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni 2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000 Articol realizat cu sprijinul timocpress.info ________________________________________ Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”) În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia. Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi. În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi. Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6. Date istorice despre regiunea Banatului Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr. Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea. Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”. După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018. Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar. În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin. În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor. Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici. După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană. Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est. Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718. Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi. Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate. În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei. În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici. La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est. În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii. Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000. Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii. Românii – singurii autohtoni Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000. După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est), Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună. La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României. La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească. Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti. S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici. Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat. Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei. Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa. Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declară în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi. La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav. Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei. Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi. În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului. Acesta se încheie la 13 iunie 1919. Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole. 1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere. În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului. În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat. Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară. Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii. Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii. Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est a Banatului a însemnat o tragedie naţională Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare. O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi. Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria. În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului. Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 begin_of_the_skype_highlighting 194-1991 end_of_the_skype_highlighting românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat. Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului. Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române. Soarta românilor după Primul Război Mondial Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România. Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România. Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română. Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători. Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România. Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române. Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid. În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român. În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti. În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936. Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici. După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei. Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne. Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”. Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române. Cultura Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”. Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea. Casa de Presă şi Editură Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri. La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”. În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă. Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune. Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi. Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur. Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina. După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar. Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric. În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase. În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa. La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi. Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia. La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007. Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ). La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic. Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM. În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi. Postul de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet. În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume. Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia. Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre). Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii. Politica minoritară Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi). Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004 Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre. Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina. Bibliografie selectivă: 1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni 2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000
Posted on: Wed, 27 Nov 2013 09:25:28 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015