Roșia Montană și Simbolistica Locului by peterlengyel Un milion de articole au fost scrise pe subiectul Roșia Montană, iar aceste câteva idei nu pot să fie decât niște reflecții personale, din poziția unei neimplicări distante Societatea civilă interesată de protejarea mediului a pierdut aproape întotdeauna în acțiunile ei mai semnificative, în fața mafiilor-politice de variate feluri: de la distrugerea pădurilor, la braconierii-vânătorii care ucid toate sălbăticiunile la grămadă, la cei care exploatează peștele Deltei, de la cei care capturează ultimii sturioni din Dunăre la găștile de huligani politici care vânează prin Rezervația Biosferei Delta Dunării, de la italienii care împușcă la grămadă toate păsările cântătoare de oriunde, până la managementul ariilor protejate, de la drumurile trase prin arii protejate până la mănăstirile-securistoide care apar ca ciupercile otrăvitoare, în cele mai sălbatice locuri. În toate aceste chestiuni difuze, disperse, ONGurile de mediu nu au avut capacitatea de a proteja naturalul încă existent pe la noi. Era o luptă defensivă, surdă și absurdă, în care pierderea luptei părea doar o chestiune de timp. Roșia Montană era diferită: era un loc concret, definit și protejabil în starea lui actuală, unde există niște oameni care văd fiecare mișcare, un loc unde lucrurile nu se pot derula mafiot-ilegal-noaptea cum este în cazul acțiunilor mafiei pădurilor spre exemplu care defrișează pădurile din careva Parc Național, a vânătorilor și celor capre prind sturionii în careva rezervație, undeva departe. Astfel Roșia Montană a devenit un fel de bastion, o redută de rezistență, un fel de simbol al opoziție față de dinamitare, cianură, față de riscurile asociate, față de distrugerea comunităților locale, un fel de stindard al ecologismului... Catastrofa de la Bozânta/ Baia Mare, cu circul internațional care a urmat, a fost un fel de argument pentru a evita un potențial dezastru similar, dar mult mai amplu și mai devastator. Cu trecerea anilor, Roșia Montană a devenit un fel de simbol al ecologismului de prin țara asta, opoziția față de dinamitare, detonarea munților, față de distrugerea unor vestigii istorice precum mine romane, neacceptarea evacuărilor forțate a oamenilor care nu vor să plece nicicum sau a aspectelor sumbre ale mutării unor cimitire. În situația actuală, orice guvern este constrâns să facă managementul dezastrului, să scoată bani din piatră seacă, chiar dacă se subminează prezentul și se amanetează viitorul societății respective, chiar dacă politicul își leagă pe gâtul propriu și pe cel al societății, o mare bombă cu ceas și aruncă cheile de la lacăt. Un guvern care avea ceva capacitate intelectuală, lăsa în pace un subiect atât de controversat, amâna o decizie pe termen nedefinit, deoarece prin aprobarea unei “legi speciale”... atingea un subiect care poate să devină extrem de toxic. Niciodată nu se știe ce iese din „hotărârea” guvernamentală de a defrișa un parc precum cel din Istanbul, mai cu seamă când oamenii oricum ajung în situații când pare că nu mai au ce pierde. Dacă sunt destui care simt că simbolul dispariției muntelui, simbolul lacului ucigaș, a viituri care așteaptă să iasă din acel bazin și să omoare totul în aval... este ceva ce nu poate să fie nicidecum acceptat, și vor ieși în stradă hotărâți să meargă până la capăt, efectele detonării muntelui pot apărea de pe acum, la fel efectele ucigătoare ale unor substanțe. Există și premize pentru a nu fi apți de a stopa transformarea acelui loc în cea altfel, și să fie o chestiune de timp ca scurgerile ucigașe de pe aici să se producă... cândva după ce pleacă exploatatorii și rămân în zonă doar fraierii locului. Ce speră totuși cei care agresează mediul la un mod brutal, cei care fac planurile prin birouri bine izolate și bine conectate? Că la ce mare dezastru social, economic și ecologic se derulează, nu mai contează încă unul, mai mare. Că profitul trebuie capitalizat de băieții șmecheri, exploatatori și politicieni, iar pierderile socializate, puse pe umerii proștilor și ale celor din viitor. Că mămăliga nu explodează niciodată, că mămăliga este prea moale și ușor de manipulat. O impresie poate să fie că mămăliga uscată este de fapt nu gălbuie, ci brun-cafenie. Nu se știe cine are dreptate.
Posted on: Wed, 18 Sep 2013 19:24:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015