Străinul din tren Capitolul IV Privesc îndelung norii ce își schimbă formele în moduri foarte ciudate și mult prea diferite. Simt fiecare secundă ce trece tot mai lungă, fiecare gură de aer de care profit din plin, devine din ce în ce mai curată. Cerul albastru adăpostește din loc în loc câte un nor alb, pufos și inofensiv. Păsările verii se aud cântând pretutindeni. Pe garduri se zăresc rândunele și mă simt atât de ocrotită de natură, încât nici nu îmi doresc să mă mai ridic de aici. Deodată aerul proaspăt ce își făcea loc prin nările mele de câteva minute este înlocuit de mirosul unui cal ce tocmai trece prin fața mea. Trage o căruță încărcată cu fiare vechi. Privesc spre ea și observ doi bărbați cu mustăți, ce strigă pe rând Fiare veeeeechi, fiare vechi cumpărăm. Din spatele ei se apropie o mașină roșie, aparent nouă, modernă, ce trece pe lângă mine, radicand fără milă praful de pe marginea drumului. Privesc pierdută spre căruță, apoi observ o statură zveltă, o femeie în fustă, cu o basma albastră ce flutură în adierea vântului de vară. Pot ghici foarte ușor că e bunica mea. Are doar cincizeci si șapte de ani, ar putea fi mamă pentru alte persoane ca mine. Bunica mea e una dintre femeile care au devenit mame foarte devreme. Nu am încercat niciodată să o judec, cu toate că niciodată nu e prea târziu. Uneori mă gândesc ce aș fi făcut eu dacă mă nășteam și creșteam aici, unde s-au născut și au crescut părinții, bunicii, stră- , stră-stră-, stră-stră-stră- bunicii mei. (Am aflat acum ceva timp că bunicul tatălui meu provenea din Macedonia. Dar oare contează? A contat oare că a fugit la optsprezece ani, poate din același motiv ca mine și s-a stabilit aici? În acest sat?). Poate că aș fi muncit doar ca să pot pleca de aici? Oare mi-aș fi rupt coatele pe mesele școlii doar pentru a putea părăsi ce se află aici? Oare aș fi crezut în Dumnezeu mai mult decât o fac acum? Mai mult decât deloc? Dar de ce să plec de aici? De ce, când aș putea foarte bine să cresc animale, să cultiv cereale, să trăiesc din agricultură, să merg la târg, să mănânc semințe în autobuz și să o bârfesc pe Țața Ionica?. Ridic rucsacul și mă îndrept către bunica mea, pentru a scurta puțin distanța dintre noi. Analizez gardurile oamenilor ce odinioară erau făcute din șipci putrezite, vopsite și revopsite de enșpe mii de ori, acum sunt făcute din piatră, beton, ciment. Acum nu mai poate privi niciun vecin în curtea ta, nu te mai poate saluta, nu mai ești nevoit să împarți mămăliga ta cu el. Toată lumea s-a izolat, iar acolo unde se mai zărește câte un astfel de gard, cu siguranță în acele curți locuiesc văduve sau nu mai locuiește nimeni demult. Casele de chirpici au fost înlocuite cu palate mansardate, cu garaje duble, triple. Pentru femeile bătrâne, casele etajate se numesc blocuri. Lor le e frică să pășească în curte, de frică să nu se dărâme blocul peste ele. Se plâng că nu mai au soare, lună, stele, meteoriți deasupra casei lor și descântă mereu împotriva cutremurelor, zic Doamne ferește de cutremure și inundații, Doamne ferește de copii care se joacă cu mingea pe stradă, Doamne ferește de mingi aruncate în geamurile noastre etc. Mă apropii cu pași cât mai repezi de bunica mea, căreia i se citește entuziasmul până la urechi, și care mă strânge în brațe, ca și cum abia m-am întors din război. Mă întâmpină cu același apelativ pe care îl folosește la adresa mea încă de când eram mică lingura și zahăru` mamaii apoi mă pupă... și mă pupă... și mă pupă până când încep să îmi simt fața grea, tot mai grea. Îi răspund cu un zâmbet forțat, apoi o iau și eu în brațe. Mă întreabă ce am mai făcut, eu îi spun că bine, apoi se oferă să care bagajul. Bunica mea nu s-a dat niciodată la o parte de la a ajuta pe cineva, sau a munci pentru a-și câștiga pâinea, cu toate că a muncit timp de câțiva ani, la C.A.P , acolo unde majoritatea consătenilor mergeau de drag. Întotdeauna exista o glumă bună. Când le era foame lăsau pur și simplu sapa jos și se așezau pe pământul proaspăt săpat, pe preșuri făcute din ciorapi vechi, ori direct pe pământ dacă erau mai îndrăzneți sau nu aveau neveste rele acasă. Mâncau ouă fierte, jumări, brânză, ceapă, roșii, castraveți dintr-aceia amari pe care și-i cultivau singuri. Beau vin, bărbații țuică de zarzăre sau prune, apoi se întorceau la muncă râzând, vorbind și iubindu-se... ca frații. A muncit ceva ani, apoi s-a îmbolnăvit, iar la patruzeci de ani a trebuit să se pensioneze pe caz de boală, cum se spune pe aici. Îmi amintesc și acum, aveam cinci - șase ani când a fost operată, timpanul drept fiindu-i scos, iar eu nu înțelegeam prea multe din lacrimile mamei. - Ce mai faci, mamaie? Cum te mai simți? Văd că ești fresh. - Cum sunt, maică? Bunica se întoarce către mine și mă privește nedumerită. - Ești... Plină de viață. Încep să râd, dar nu într-un mod care ar putea-o face pe bunica să se simtă prost. - Păi cum ai vrea să fiu? Sunt bucuroasă că ai venit pe la mine să îmi mai ții și mie de urât. Mă pupă din nou. Bunica mea rămase văduvă, după moartea bunicului. Trecuseră zece ani de atunci și încă se simțea singură. Faptul că o pot ajuta la treburile cele mai umane mă încântă destul de mult. Mi-a fost dor de ea, mereu mă face să râd. - Ia uite, Cornelio ce mare s-a făcut fata. E cât tine. Un vecin care nu m-a mai văzut de ceva timp observă prezența mea aici și se mândrește cu faptul că m-a putut ghici. Probabil pentru că semăn cu mama? - Da, Ilie, răspunde bunica. A venit să îmi ție de urât. Și iar mă pupă. - Da s-a făcut frumoasă, exact ca mă-sa, când era ca ea. Dacă i-o dădeai lui fi-miu s-o ia de nevastă era și mai frumoasă. - E, lasă, Ilie că era frumoasă cu oricine. - Așa e, coană Cornelio. Am grăbit pasul pentru a trece cât mai repede de acest personaj anonim pentru mine, iar bunica m-a urmat fără să scoată un cuvânt. De pe o ulicioară observ vaci ce se îndreaptă către șosea, pe care o asaltează cu avânt, ca pe o proprietate privată. Observ că e ora patru și reușesc să îmi aduc aminte că de ani buni vacile sunt trimise acasă de la păscut la această oră. Încă de când mă trezeam la șapte-opt și duceam vaca la câmp cu bunicul. Mă rog, bunicul de obicei mergea în spatele meu, iar eu o mânam către locul unde se adunau toate, până într-o zi când am observat împerecherea lor. M-am speriat și, din ziua aceea, am refuzat să mai merg cu vaca pe câmp. De obicei, bunicul se oprea pe drum, la cârciuma din sat de unde cumpăra câte o dușcă, din care se înfrupta cu sete o dată la un pas și jumătate, iar eu păstram o distanță respectabilă având și o nuia cu care atingeam bietul animal din când în când. Când ajungeam la baza câmpului, bunicul se așeza la umbra unui copac, zarzăr de obicei, același zarzăr vechi ce și acum este acolo, unde își termina doctoria. Mânam vaca încă vreo doi kilometri, apoi mă întorceam cu brațele pline de brățări făcute din tulpinile margaretelor. Uneori îmi făceam și coronițe. Întotdeauna am avut senzația că bunicul trăgea câte un pui de somn până când mă întorceam eu, dar nu mă supăram pe el. Îl luam de mână și ne îndreptam spre casă. În ciuda vârstei mele, puteam conștientiza foarte ușor că ceea ce făcea bunicul nu era bine, așa că de fiecare dată eram surprinsă de vreun sătean când îi spu-neam: - Tataie, de ce bei tu țuică? De ce nu bei și tu lăptic, ceiuț, că dacă tu mori eu nu mai am cu cine să stau și am mers eu cu mamaie la o înmormântare și am văzut cum l-a băgat pe nenea ăla în groapă. Ce fac eu? Nu pot să vin și eu acolo cu tine. Iar ochii lui se umpleau de lacrimi și îmi zicea mereu cu foc Mâncați-aș gurița ta. Apoi mă lua în brațe și mergeam la cârciumă, unde mă punea să cânt, să spun poezii și să zic sărut-mâna, apoi aveam să primesc pufuleți cu surprize și gumă. După ce ajungeam acasă, bunica ne dădea amândurora de mâncare, apoi mă duceam la joacă. Ne adunam toate fetele și ne jucam prin șanțuri, în văzul tuturor, făceam podul, roata, ne schimonoseam, jucam mațele încurcate, rațele și vânătorii, mămăligile, Omul Negru și alte jocuri amuzante. Apoi intram în casă pentru a lua prânzul, iar apoi ieșeam din nou la joacă. Seara mâncam în familie. Îmi amintesc cum într-o zi am găsit în curte un porumbel de care am fost foarte încântată și pe care l-am așezat într-o cutie pentru a-l îngriji. Când m-am întors seara la cină am avut o mare dezamăgire să aflu că masa consta în... ghici ce... porumbelul. PAM! PAM! De obicei, bunicul era turmentat seara, iar bunica încerca mereu să îi țină piept, chiar dacă uneori spiritele se încingeau mai tare decât de obicei. Însă bunicul nu era mereu așa. Într-una din seri, după ce mi-a cântat Vino, vino, măi tramvai de vreo douăzeci de ori, mi-a spus că își dorește să îl țină Dumnezeu în viață până la nunta mea, ultima lui dorință fiind să mă poată vedea în rochie de mireasă. Mintea și amintirea mea au rămas marcate de aceste cuvinte, iar peste ani, când bunicul nu mai era, am retrăit acele momente citind La Medeleni . Moartea bunicului mi-a cauzat foarte multă suferință, fiind foarte supărată pe Dumnezeu pentru foarte mult timp. Obișnuiam să îi mulțumesc în rugăciunile mele pentru o nouă zi trecută cu bine pentru familia mea, iar după moartea lui, nu înțelegeam de ce nu mă ascultase. Apoi viața mi-a luat și cel de al doilea bunic, iar atunci am devenit și mai furioasă pe Dumnezeu. Am considerat întotdeauna că în viața mea au apărut lucruri ce nu li se arată oamenilor obișnuiți. Bunicul stătea mereu la marginea drumului, ronțăind frunze, ori fumând. De fiecare dată când îl vedeam, alergam către el și îi săream în brațe, apoi ne zbenguiam, ori ne ciufuleam, ori mă gâdila până când mă dădeam bătută și fugeam la joacă. La o săptămână după moartea bunicului, am ieșit pentru a întâmpina pe cineva la poartă. Bunica a tras o sperietură pe cinste când, ieșind în urma mea, m-a văzut trântită în șanț, încremenită, cu capul plecat și cu genunchii juliți. - Marina, ce s-a întâmplat cu tine? Te-a trântit cineva? Iar ai încercat să faci roata și ai căzut? Iar eu i-am răspuns încet și confuz, ca un copil ce nu înțelege ce se întâmplă cu el. - Aici... era tataie. Stătea aici în tricoul lui galben și mi-a zâmbit. M-am aruncat în spatele lui, și când m-am aruncat, a... a dispărut. Bunica mea s-a cutremurat și m-a dus binișor în casă, povestind a doua zi tuturor despre cum mi s-a arătat fantoma bunicului. Și dă cu agheasmă, cheamă-l pe popa, iar pe mine nu mă întreba nimeni nimic. Ca un copil cuminte mă așezam pe podișcă și priveam căruțele ce treceau de la cules. Aceeași imagine mă trezește și observ că am ajuns acasă. Las bagajele, apoi mă așez pe scările casei privind pustiită către nicăieri.
Posted on: Thu, 11 Jul 2013 11:10:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015