Un supliment de ziua Franței First time I saw Paris I* Să fim bine-nțeleși! De pe la 10 ani am visat la Orașul Luminii. Limba franceză, manualul pe coperțile căruia era harta Parisului (merci madame Dorica Manu) , pasiunea pentru Micul Caporal și La Grande Armee, lecturile din Hugo, Balzac, Stendhal si enumerarea poate ține pe o jumătate de pagina, toate mi-au aprins imaginația. Și visul mi s-a împlinit în vara lui 1998. Prin iulie eram la mare cu familia. Fiul meu avea doi ani jumate și ne făcea și nouă, soției și mie, programul, cu somn după amiază și cel târziu la 11 seara din nou somn. Odihnitor și ieftin sejur. Intr-o zi, dupa somnul de prânz, plecând după niște fructe proaspete, trecând prin holul hotelului recepționera m-a anunțat ca primisem un telefon de la servici. (Pe atunci camerele de hotel erau fara telefon, televizor, frigider). Am sunat imediat să aflu ce s-a întâmplat și am fost anunțat că fac parte din delegația care va merge la Paris, pentru un litigiu comercial ce urma să se soluționeze la Tribunalul de Arbitraj de pa lângă Camera de Comerț de la Paris. Am rămas năuc câteva secunde. Știam că odată și odată voi ajunge acolo, dar era ceva de genul ”cândva nu se știe când”. Sar peste cele două săptămâni de pregătire (vreo trei sute de pagini de documentație tradusă din engleză) și iată-mă, sâmbătă 1 august, în avionul de Paris. Două ore și ceva de așteptat până la decolare (fără ca nimeni să ne motiveze întârzierea, dar când mergi la Paris parcă ești mai conciliant) și după două ore de zbor (cu groaza de rigoare de care nu mă voi lecui probabil, niciodată), coboram din avion pe la ora șase seara. Cel care organizase delegația aranjase cu atașatul comercial să vină să ne ia de la aeroport cu un microbuz. Cum ne-am oprit la o țigară pe aeroport (tocmai se interzisese fumatul în avioane), am întârziat cam zece minute. Fără nici o legătură cu subiectul pe care vreau să-l povestesc aici, vă spun doar că atașatul lu’ pește ne-a făcut o scenă de neam prost cum că de ce nu ne-am grăbit, că-i stricăm seara de sâmbătă, ce mai, talente de român ajuns pe post de scroafă în copac. Aveam să aflu mai apoi că tipul fusese un d-ăla de-al lui Pacepa, recuperat după revoluție și retrimis la post. În cursul acelei săptămâni a început să ne cultive, să ne plimbe cu același microbuz (al ambasadei) și în final, să ne umple de pachete pe care să i le ducem în țară (mai nevricos din fire, l-am rugat să desfacă pachetul pe care urma să-l car eu. Era plin cu cafea varsată băgată în pungi de plastic, pliculețe cu zahăr, două cutii de pate, până și măsline erau acolo. Pachetul era pentru maică-sa pe care aveam să o întâlnesc la întoarcere pe Otopeni. L-am întrebat dacă nu era mai simplu dacă i-ar fi trimis bătrânei niște bani cu care ar fi putut să-și cumpere toate alea. S-a blocat) Cam așa exemplare plăteam să ne facă diplomație. Sper ca lucrurile să se fi schimbat între timp. În microbuz eram cu ochii pe geam, și primul obiectiv de care dai când vii de la Roissy, unde este aeroportul Charles de Gaulles, este Stade de France, proaspăt construit pentru campionatul mondial din 1998, pe care Franța l-a și câștigat. Pentru un român, stadionul era la vremea aceea ceva de SF. După câteva minute am ajuns la centura Parisului, a orașului propriu-zis. Veneam din Nord și în ”centură” am intrat exact in dreptul unei coline, cu clădiri asemănătoare și cu o catedrală in vârf, care, în lumina apusului, arătau ireal. Era Montmartre. Din acel moment, mandibula mi-a rămas în poziția ”dentist” și a revenit in poziția ”fermé” abia când am ajuns în fața hotelului. Acesta era situat pe lângă ambasadă, cam la colțul lui Champ du Mars, pe o străduță între Bld. Bosquet și Bld. Kleber (maréchal de la Grande Armee), pe malul stâng al Senei, cum treci podul Alma (Pont de l’Alma, poate vă mai aduceți aminte de o anumită prințesă, moartă într-un accident stupid în pasajul subteran de sub el; evenimentul se produsese cu un an înainte). Trecusem pe Boulevard de la Grande Armee, pe lângă Arcul de Triumf (promis de Împărat la Austerlitz, soldaților), și din cea mai frumoasă stradă a lumii, Champs Elysees, cam după un kilometru, microbuzul a cotit dreapta pe Boulevard Georges V. Asta ca o primă impresie fugară. A doua zi, duminică, am refăcut drumul ”per pedes”. Era o zi însorită de vară ce promitea să devină caniculară, dar dimineața, pe la nouă jumate, Parisul arăta ca-n visurile mele. Eram cu toata delegația, așa că nu aveam libertate de mișcare. Am trecut Sena pe același pod al Sufletului și am urcat panta lină a bulevardului Georges V. Eram deja în zona de cinci stele. Pe ambele părți, magazine, care se numeau, simplu, banal chiar, Chanel, Gucci, și alte imitații ale firmelor consacrate la aceea vreme pe piața românească: Chanol, Guici, acestea fiind cele care îmi vin acum în minte. Atunci am văzut pentru prima dată un ceas de 24000 de franci (cam 4000 de dolari), pantofi și poșetă (de damă, normal) de 12000 de franci (2000 de dolari), curea bărbătească de 15000 de franci și alte chestii d-astea complet aberante pentru un delegat român cu o diurna de 30 de dolari pe zi. La capătul lui Georges V era, cum am zis mai sus, Champs Elysees, cea mai frumoasă și celebră stradă din lume. Am luat-o la dreapta, în sens opus față de seara precedentă. Spectacolul era total. Era 2 August și după amiază urma să sosească caravana Turului Franței, pentru ultima etapă din aceea ediție (câștigată de Marco Pantani, Piratul, care avea să fie ”vedeta” unui imens scandal de dopaj cu EPO în 1999 și avea să moară din cauza unei supradoze de cocaină în 2004). Italieni scandând numele Piratului, olandezi cu imense pălării portocalii în formă de sabot, nemți, britanici, americani, nelipsiții japonezi cu obsesivele lor aparate foto (dacă era o familie, mamă, tată și copil, fiecare avea aparatul lui), să nu uit – africanii, un turn Babel vesel și colorat. Trebuie să mai fac o paranteză. Îmi promisesem că, atunci cănd voi ajunge la Paris, primul drum îl voi face la mormântul Împaratului. Iată ce mi s-a întâmplat! Cam pe unde se termină clădirile pe Câmpul Elizeelor, pe dreapta cum mergi către Place de la Concorde, ți se arată privirii un pod monumental, cu sculpturi în bronz aurite pe coloanele de la capete, cu ornamente sculptate in piatră, e de departe cel mai frumos pod pe care l-am văzut vreodată. Podul Alexandru al III-lea. Pe celălalt mal al Senei, priveliștea se lărgește generos intr-o esplanadă, Esplanada Invalizilor, cu jardiniere de-o parte și pe cealaltă iar, în partea opusă podului, Hotelul Invalizilor (încă locuit de veteranii armatei franceze), Muzeul Armelor și mai în spate Domul Invalizilor! Mi se îndeplinise visul și îmi ținusem și promisiunea! Am sacrificat 35 de franci (cu toată atenționarea că ”nu se decontează”) și în mai puțin de două minute eram lângă sarcofagul Împăratului. Dacă mizeria de aparat foto pe care îl aveam la mine ar fi fost bun de ceva, aș fi putut azi să arăt poza. Dar, din păcate, nu era. P.S. titlul acestui modest remember plagiază titlul unui film cu Elisabeth Taylor, ”Last time I saw Paris” Laurian D. Panoiu (Adrian Ioan Lupu) Martie 2012
Posted on: Sun, 14 Jul 2013 15:48:46 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015