Îmbătrânim în fiecare zi câte puţin. Îmbătrânim nu pentru că se mai scurge un an, ci pentru că viaţa ne dă lovituri una după alta. Îmbătrânim iar şi iar cu fiecare dezamăgire, dar tragem aer în piept şi ne cârpim rănile, mergem în cârje, ne sprijinim de pereţi şi ne anesteziem sufletele. Îmbătrânim când vedem cum se dărâmă castele pe care le-am construit cu trudă şi când ne găsim singuri printre ruine. Îmbătrânim atunci când, în loc de zâmbete, purtam zi de zi fete îngândurate şi când refuzam să zburăm de teamă să nu cădem. Îmbătrânim când batem într-un zid, sperând că e de fapt o uşă. Îmbătrânim cu fiecare suspin, cu fiecare lacrimă, cu fiecare întrebare, prinşi între ceea ce ne dorim şi ceea ce ni se oferă. Uite aşa ne pierdem naivitatea şi încrederea, optimismul şi inocenţa şi… îmbătrânim. Dar îmbătrânim mai ales atunci când nu mai putem să fim fericiţi. Când am dăruit atât de mult în trecut, încât astăzi nu mai ştim cine suntem. Când ne consumăm atât de mult, încât nu mai rămâne din noi decât cenuşă. Ce a fost nu mai contează, ne dorim să mergem mai departe, dar nu mai avem putere să ne gândim la viitor. Îmbătrânim când privim lumea de la fereastră, dar nu mai avem curaj să ieşim dintre patru pereţi. Ajungem la uşă, dar nu o deschidem. Îmbătrânim când vrem, dar nu putem. Când suntem atât de lipsiţi de vlagă, încât nu mai avem putere pentru noi începuturi. Şi stăm aşa, împietriţi, intre azi şi mâine, intre aici şi acolo, între ceea nu e şi ceea ce ar putea fi. Şi îmbătrânim cu adevărat numai atunci când ne îmbătrâneşte sufletul. Îmbătrânim în fiecare zi în care viaţa trece pe lângă noi.
Posted on: Sat, 23 Nov 2013 21:52:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015